1 aprilie, masacrul de la Fântâna Albă: Cum a secerat NKDV sute de români

Azi este 1 aprilie, zi dedicată poantelor și bunei dispoziții. Dar într-un anumit 1 aprilie a căzut urgia peste mii de români din Bucovina de nord, trecută prin acordul Ribbentrop-Molotov din 1939 cu URSS.

Pe 1 aprilie 1941, în pădurea de lângă localitatea Fântâna Albă, sute de români au fost secerați de mitralierele trupelor sovietice NKVD, într-unul dintre cele mai atroce episoade de represiune împotriva populației românești din teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică. Unii dintre supraviețuitori au fost arestați și trimiși în lagăre, alții au fost îngropați de vii, iar mulți dintre cei care au încercat să fugă au fost vânați în pădure și executați.

Acest masacru, adesea comparat cu genocidul de la Katyn, rămâne unul dintre cele mai puțin cunoscute crime împotriva umanității comise de regimul sovietic, dar și un simbol al suferinței românilor din nordul Bucovinei.

Coloana morții: speranța refugiaților și capcana sovietică

În primăvara anului 1941, în satele din nordul Bucovinei, aflate sub ocupație sovietică din vara lui 1940, s-a răspândit vestea că trecerea graniței spre România ar fi posibilă pentru cei care doresc să fugă de regimul impus de Moscova. Mii de români fuseseră deja deportați în Siberia sau Kazahstan, iar alții trăiau sub teroarea arestărilor și execuțiilor sumare.

Pe 1 aprilie 1941, un grup de aproximativ 2.000 de români din mai multe sate, printre care Cupca, Suceveni, Pătrăuții de Jos și Corcești, s-a format spontan și a pornit spre granița cu România, aflată la doar câțiva kilometri distanță. Oamenii erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, purtau steaguri albe, icoane și cruci, în speranța că astfel vor fi lăsați să treacă în mod pașnic. Mulți dintre ei erau țărani simpli, bătrâni, femei și copii, convinși că nimeni nu le va face rău dacă nu vor opune rezistență.

Ceea ce nu știau însă era că trupele NKVD îi așteptau, pregătite să înăbușe orice tentativă de trecere a frontierei. Grănicerii sovietici fuseseră alertați cu câteva zile înainte, iar în pădurea de lângă satul Varnița, la aproximativ trei kilometri de graniță, fusese pregătită o ambuscadă mortală.

Execuția în masă: ploaia de gloanțe și vânătoarea supraviețuitorilor

Când coloana de refugiați a ajuns în apropierea graniței, din pădure s-au auzit brusc rafale de mitralieră. Într-o clipă, liniștea s-a transformat într-un haos de strigăte, sânge și moarte.

Martorii supraviețuitori au relatat cum oamenii cădeau secerați de gloanțe, unii ținându-și încă icoanele în mâini, alții prăbușindu-se peste copiii lor. Mulți dintre cei loviți au murit pe loc, dar alții, răniți, agonizau pe pământ, cerând ajutor.

După câteva minute de foc neîntrerupt, trupele NKVD au ieșit din pădure și au început să se apropie de cadavre pentru a verifica cine mai era în viață. Cei care respirau încă au fost fie executați cu focuri de armă în cap, fie străpunși cu baionetele.

Unii dintre cei care nu fuseseră uciși pe loc au încercat să fugă în pădure, dar au fost urmăriți de soldați și împușcați fără milă. Potrivit unor mărturii, mai mulți supraviețuitori au fost vânați timp de zile întregi prin pădurile din apropiere.

Îngropați de vii și dispăruți în lagăre

După masacru, soldații sovietici au adunat cadavrele și le-au aruncat în gropi comune săpate în grabă. Însă, printre trupurile celor morți, se aflau și oameni încă în viață, răniți grav, dar care mai respirau. În loc să fie împușcați, aceștia au fost îngropați de vii, lăsați să moară sufocați sub pământ.

Potrivit unor surse, în zilele următoare, pentru a șterge urmele crimei, autoritățile sovietice ar fi dezgropat o parte din cadavre și le-ar fi ars în gropi comune.

Supraviețuitorii capturați au fost arestați și trimiși în închisori, unde au fost torturați și interogați. Cei mai mulți dintre ei au fost deportați în Siberia, iar foarte puțini s-au mai întors vreodată acasă.

Numărul victimelor și mărturii

Numărul exact al morților din 1 aprilie 1941 rămâne necunoscut, deoarece regimul sovietic a ascuns și falsificat informațiile despre masacru. Estimările variază între 200 și peste 1.000 de victime.

Una dintre cele mai importante mărturii despre masacrul de la Fântâna Albă îi aparține lui Gheorghe Mihailiuc, un supraviețuitor care a reușit să fugă în pădure și să se ascundă. În relatările sale, acesta a descris cu groază cum oamenii erau împușcați pe rând, cum femeile își acopereau copiii în încercarea disperată de a-i proteja și cum, după împușcături, soldații treceau printre morți pentru a verifica cine mai era în viață.

De-a lungul deceniilor, foștii deportați și urmașii victimelor au încercat să păstreze memoria acestui masacru, dar timp de aproape 50 de ani, sub regimul comunist, orice mențiune despre acest eveniment a fost strict interzisă.

Moștenirea tragică a Fântânei Albe

Masacrul de la Fântâna Albă rămâne unul dintre cele mai cumplite acte de represiune împotriva românilor sub ocupația sovietică, dar și unul dintre cele mai puțin cunoscute episoade ale istoriei recente. Abia după 1989, evenimentul a început să fie recunoscut oficial.

În 2011, Parlamentul României a declarat ziua de 1 aprilie drept Ziua Națională în memoria românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și ale deportărilor din Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța.

Astăzi, la Fântâna Albă, în Ucraina, se află un monument ridicat în memoria celor uciși, iar în România, evenimentul este comemorat prin ceremonii oficiale.

Masacrul de la Fântâna Albă rămâne un simbol dureros al suferinței românilor din Bucovina și un avertisment asupra consecințelor tragice ale regimurilor totalitare.