23 august – ziua ucisă de comuniști

23 August 1944 este ziua când s-a reinstaurat democrația în România. Până atunci, aveam un regim personal, fără partide politice, fără alegeri, fără drepturi cetățenești, fără separația puterilor în stat.

23 August a fost timp de peste 4 decenii ziua statului comunist, ziua de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă, ziua în care lumea avea liber, dar era obligată să participe la mitingurile sau marșurile megalomane. 23 august 1944 a fost ziua când Regele Mihai a decis arestarea mareșalului Antonescu și, implicit, întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

23 August n-a însemnat nicidecum instaurarea regimului comunist, care avea să vină ceva mai încolo, ci a celui democratic, pentru că partidele erau interzise la ora aceea. România a devenit aliata SUA, a Franței (apropo, Parisul a fost eliberat la 23 august 1944), a Marii Britanii, dar și a URSS. Moscova a intrat brutal în țară, a continuat să ia prizonieri, deși acum eram aliați, și s-a împotrivit noului regim democratic instaurat.

Așadar, din 24 august și până la 31 august 1944, România a fost democrată. Rușii i-au dat peste ochi și la 31 august 1944 au cucerit Bucureștiul și s-au așezat aici vreme de decenii. Stau și azi în mintea multora dintre noi…

Să revenim la 23 august 1944 și să încercăm să vedem ce s-a schimbat. Arestarea lui Ion Antonescu a însemnat căderea unei dictaturi. Partidele erau interzise, regele era o momâie, opoziția era vagă. Regimul Antonescu s-a făcut vinovat de crimele din Transnistria, de la Odesa, de la Iași, etc. Sute de mii de oameni omorâți… Regimul acesta a împins armata română la distrugere, la Stalingrad (bătălia Stalingradului a început tot într-un 23 august, 1942). Nu există niciun patriotism atunci când îți bagi țara în mormânt, vezi Antonescu, Dej, Ceaușescu și alți corifei roșii de după 1989. Nu stă în picioare nici prostia că era vreme de război și că trebuia o mână forte. Zi-le asta ălora de au murit aiurea, evrei, țigani, etc. El nu utiliza termenul de ”soluție finală”, ci ”curățirea terenului”.

Vorba unui contemporan: ”slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire și criminal”, cu referire la mareșal.

Vreme de decenii, 23 august a fost confiscat de comuniști și a devenit de facto sărbătoare națională, deși rolul lor a fost minor în actul respectiv. După 1989, veselia forțată din jurul acestei date a dispărut și au început să apară interviuri ale regelui și diverse studii făcute de oameni serioși. Partidele naționaliste au vrut să-l reabiliteze pe mareșal, dar fenomenul care tindea să explodeze a fost înăbușit ca urmare a presiunii diplomatice externe. De exemplu, bustul lui Antonescu de la biserica Vergului, din București, pe care a ctitorit-o, a fost acoperit cu o cârpă albă, după care a fost scos pur și simplu.

Probabil, la 24 august 1944 a fost o ușurare, în ciuda faptului că Armata Roșie era deja în țară. Astăzi, știind tot ce s-a întâmplat ulterior, putem spune că oricum regimul ar fi căzut sub cizma cuceritorilor, cu pagube mult mai mari.

România a pierdut războiul! A pierdut Basarabia recucerită de Antonescu în 1941. Dar a recâștigat Ardealul de nord, situație consfințită de Tratatul de la Paris, cu voia, vrei, nu vrei, a URSS…

Despre un alt 23 august

Despre 23 august, dar nu despre cel știut de noi toți, ci despre cel din 1939. Atunci, Hitler și Stalin și-au oficializat fascinația reciprocă, prin semnarea acordului Ribbentrop-Molotov, de la Moscova, iar rezultatul a fost aducerea URSS în Europa. Naziștii au început cu un an înainte anexările, vezi Austria și Cehoslovacia, dar după 23 august 1939, agresiunea s-a jucat la dublu. Polonia a fost ruptă în două, țările baltice au fost constrânse ”să se familiarizeze cu sistemul sovietic, care va triumfa peste tot în Europa”, Basarabia și nordul Bucovinei au fost luate de la România, iar Finlanda a devenit o țintă pentru URSS, precum Norvegia și Danemarca pentru Germania lui Hitler. Nu era loc de țări considerate mici pe hartă… Nu era loc nici de capete luminate, pentru că intelectualitatea poloneză a fost înjumătățită în pădurea de la Katyn de către Armata Roșie. Masacrul a fost ”descoperit” de către naziști în timpul înaintării în URSS, după 22 iunie 1941, doar că ei au utilizat momentul în sens propagandistic, pentru că sigur au știut de la început ce se întâmplă. Evident, nu era loc nici de evrei. La un moment dat, într-o gară poloneză se întâlnesc două trenuri cu refugiați evrei, care veneau din direcții opuse. ”Dar sunteți nebuni, unde vă duceți?” s-a auzit din cele două garnituri…

De altfel, prietenia roș-brună (sovieto-germană) a fost îndelung fructificată în relațiile comerciale, pentru că după 23 august 1939 au urmat trei acorduri economice. Rușii vindeau materii prime și cumpărau de la nemți tehnologie. Iar armatele mărșăluiau împreună la Brest-Litovsk și cuvântul ”fascism” a dispărut din discursurile și presa sovieticilor. Dragostea a ținut câteva luni, pentru că planul ascuns al lui Hitler s-a numit Operațiunea Barbarossa, care a început la 22 iunie 1941, cu invadarea URSS. Se spune că doi indivizi din anturajul lui Stalin ar fi avut în gând o Barbarossa inversă, adică o invadare a Germaniei de către Armata Roșie, însă dictatorul de la Moscova s-a înfuriat când a auzit grozăvia…