„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”: Năzuințele adolescentului Mihai Eminescu pentru patria sa iubită

Publicat: 01 dec. 2021, 05:00, de Roxana Roseti, în ACTUALITATE

Un om care a iubit România. „Așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre”. După cum scria el, poetul, Mihai Eminescu. Niciodată uitat, de neuitat, mai ales acum, în contextul Marii Uniri din 1918. Omul acesta, poetul, neiubitor de vorbe goale ci de plinătatea lor iubitor, așternea în scris una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, asemenea de neuitat: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”…

Cu multiplu de “a fost și”, poetul a fost și unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale. A fost și un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari. Fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată! Și, peste toate, a mai fost și un suflet romantic și pretențios…

Versurile acestei poezii pe care o reamintim și resimțim acum, întreagă, versuri apărute în 1867, dezvăluie năzuințele adolescentului Mihai Eminescu. Pentru patria sa iubită, căreia îi urează multe. Și Glorie. „Pelerin în timp și în spațiu al întregului neam românesc de la Nistru pân la Tisa”, spunea despre el Simion Mehedinți. Un om a cărui „idee națională era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, adăuga Dimitrie August Laurian. Omul pe care Nicolae Iorga îl socotea „întruparea literară a conștiinței românești una și nedespărțită”. Asta era Mihai Eminescu.

Să nu uităm că Mihai Eminescu dorea unirea sufletească a tuturor românilor. Dorea, scria, spunea, fără discursuri sforăitoare. Nădăjduind că „Unirea politică va veni, căci ea e țelul ultim al unui neam și singurul de a-și dezvălui tot cuprinsul său sufletesc, dar nu ea e totul. Înainte de ea trebuie să fim uniți prin gând și inimă, unirea politică trebuie să fie urmarea firească a unirii cugetelor românilor de pretutindeni”. Denunțând faptul că „o cultură artificială importată din câteșipatru unghiurile lumii se impune spiritului românesc și l-a corupt până la un grad oarecare”.

Să nu uităm și că, după cum alții mai buni au scris înaintea noastră, poetul a cuprins în scrierile sale întreaga românime din toate provinciile locuite de români, cei din Regatul României, ori din Bucovina, Transilvania, Basarabia, Serbia, Macedonia sau Moravia, pe atunci provincii înglobate în imperiile Austro-Ungar, Rus sau Otoman. A cunoscut Bucovina de mic copil, urmând clasele primare și pe cele liceale la Colegiul Național Hauptschule din Cernăuți. În anul 1866, poetul era prezent la înmormântarea lui Aron Pumnul, căruia îi fusese bibliotecar și pe care îl socotea „redeșteptător al limbii naționale și cu aceasta al spiritului național”. A avut vremurile potrivite, dar și potrivnice și a avut de la cine să învețe pentru mai târziu. Pentru a spune ce avea de spus. Știm cu toții povestea vieții sale. A începutului și mai ales a sfârșitului. Îi datorăm acum, ca în tot timpul, rostirea poeziei apărută pe 2 aprilie 1867, în revista ”Familia”.