Poveste de dragoste. Cu George Enescu şi prinţesa Maria Cantacuzino

Colbul greu al uitării s-a aşternut peste dragostea de legendă a Mariei Cantacuzino, născută Rosetti, cu George Enescu. „Parcă suntem Tristan şi Isolda” – spunea uneori, în cercuri foarte restrânse, frumoasa descendentă a Rosettiştilor.

Şi, din 1907, când soarta i-a pus faţă în faţă, până în 1955, când el, marele Jorjac al muzicii clasice universale s-a stins din viaţă, iubirea celor doi a înfruntat timpurile şi concepţiile celor contemporani cu ei. Au fost sus, au fost şi jos. Au fost împreună, dar şi despărţiţi. Au avut momente bune, dar şi proaste. S-au iubit, dar s-au şi înşelat.

Treizeci de ani le-au fost necesari Mariei şi lui George Enescu să-şi legalizeze dragostea! 30 de ani, în care viaţa le-a curs ca tuturor muritorilor de rând, cu hopuri, cu povârnişuri, cu suişuri, cu lin, cu înalt. Dragostea li s-a împletit cu trădarea şi cu durerea. I-a pus, şi nu o singură dată, într-un triunghi amoros.

Iar eu, cu răbdare, cu pasiune, cu migală şi temeinicie, am scuturat, la peste o sută de ani de la izbucnirea poveştii lor de dragoste, praful aşternut a uitare nemeritată peste ea. Şi, din negura abruptă a timpului, am smuls-o pe toată câtă am putut-o afla, fără, însă, a avea pretenţie de deţinere a absolutului, şi o redau mai jos. Desigur, există şi alte faţete ale poveştii. Am ales-o pe cea uşor romanţată.  

Prinţesa Cantacuzino

Totul, toată această idee de a afla mai multe despre protagoniştii frumoasei poveşti de dragoste, Maruca şi George, a prins contur în comuna ialomiţeană Jilavele. Acolo, la porţi de Bărăgan bântuit de secetă şi de vânturi, am aflat prima dată că cei doi lăsaseră, ce-i drept discret, o urmă a trecerii lor pe acolo.

În centrul comunei se găseşte, şi încă într-o stare destul de bună, conacul Cantacuzinilor. N-are nimic din coloanele maiestuoase ale obişnuitelor palate deţinute prin multe locuri de una dintre cele mai importante familii ale neamului românesc, nu mai păstrează în poartă vreo caleaşcă aurită, nici vase de argint şi aur prin încăperi nu mai râd alb sau galben, nici aleile nu mai sunt presărate, ca odinioară, cu trandafiri albi, atât de plăcuţi frumoasei Maria, zisă Maruca, soţia lui Mihai Cantacuzino.

Dar, povestea conacului, construit cu multă migală, unii zic pe la 1700, alţii merg pe varianta 1800, răzbate prin timp înfruntându-l, sfâşiindu-l. Maruca, pe vremea când era încă „Prinţesa” – cum o numea cu profund respect satul – venea, uneori, în localitatea micuţă de la porţi de Bărăgan. Se purta frumos cu orice om. Nu ţipa şi nu lovea, nu se lansa în blesteme, cum făceau alte reprezentante ale protipendadei.

Era percepută de săteni ca o femeie rece, mândră, uneori chiar încrezută, dar, după vorbă, după port, vorba poetului, aşezată. Nu blândă, nu generoasă, nu altruistă. Ci aşezată. Nu vorbea mult, abia de spunea bună ziua sau, scurt şi ferm, dădea ordin ce să se pregătească la masă. Maruca părea, văzându-i  comportamentul, chipul, ochii trişti, că tânjeşte după ceva sau după cineva. Poate şi, şi… Cine să ştie în satul îndepărtat şi prăfuit că ea stătea cu gândul la muzicianul acela cu chip de titan, întâlnit la Sinaia?

Cu Michel, cum îi spunea în intimitate soţului, nu se înţelegea prea bine. Sătenii îşi amintesc că el era smucit, răutăcios, grosolan, înjura slugile, dar şi nevasta. Se zvonea că şi el are pe altcineva. O amantă despre care ştia toată lumea. Când s-a dovedit a fi chiar sora Marucăi, a părut că lumea ia foc. Dar, neînteţit, acesta, focul, adică, s-a stins la scurt timp şi soţii au rămas, pe mai departe, închişi în cazemata căsniciei. Asta, deşi, de-a lungul timpului, şi el, şi ea au împărţit patul şi cu alţi parteneri.

Urmaşul nababului, cum era numit tatăl lui Mihai, ţinea, ca tot neamul său, posturile cu regularitate şi cerbicie. Numai fasole şi cartofi, gătite cu ulei de floarea soarelui, se mânca la conac, când începeau posturile. Spre disperarea frumoasei prinţese, care nu suporta nici uleiul acesta greu, şi nici fasolea, fie ea şi verde. Ar fi vrut să guste puţin caviar, să se delecteze cu ulei de măsline, să savureze o friptură de curcan, să miroasă un cozonac cu multă nucă şi cu mult rom, cum mânca de fiecare dată, când se ducea la Tescani, locul copilăriei sale.

Dar, Mihai Cantacuzino era ferm în privinţa posturilor. Dacă nu era dezlegare la mâncare de dulce, atunci, pe la cuhnii nu se pregătea aşa ceva. Un alt element, pare-se definitoriu în conturarea portretului lui Mihai era faptul că ţinea ascunse în crama de lângă micul conac o serie de comori. Între cramă şi biserică se găsea un tunel secret, făcut pentru vremuri de restrişte.

Şi, dacă pe Maria o linişteau soarele ce se scălda în lacul din vecinătate, plimbările lungi şi visarea – multă visare cu ochii deschişi – pe soţul ei îl aduceau pe linia de plutire, după o zi grea, privitul şi număratul galbenilor. Se spune că-i aşeza teanc, fişic, unul lângă altul şi unul peste altul. Se uita la ei dintr-o parte, din cealaltă, din faţă şi din spate. Ochii îi râdeau, fericiţi. Nu avea privirile astea nici măcar pentru femeile care-i treceau prin viaţă.

Apoi, sătenii au început să-i vadă în vacanţe şi pe copiii soţilor Cantacuzino, Alisa şi Constantin. Acesta din urmă avea să capete mai târziu porecla de Bâzu, din cauza bâzâitului infernal pe care îl făcea avionul cu care el venea la Jilavele, poreclă intrată perfect în memoria localnicilor. Dar, până la avionul care speria pe islaz toate vitele aflate la păscut, Bâzu a uimit lumea satului, cu bicicleta sa. Oamenii spun că aceasta avea roţi precum căruţele lor, dar mergea după alte principii, pe care ei, atunci, în primii ani de după 1900 nu le-au înţeles. Mai târziu, feciorul Mariei avea să sfârşească tragic, prăbuşindu-se cu avionul pe care îl pilota de fiecare dată când venea la Jilavele. El a fost, se pare, ultimul descendent al familiei.

De altfel, Cantacuzinii au fost, tot după cum afirmă ţăranii din comuna Jilavele, victimele unui blestem. În afară de Bâzu, şi tatăl lui a murit într-un accident de automobil, împreună cu logodnica sa, pe care intenţiona să o ia de soţie, în locul Mariei. Blestemul aurului! – spun sătenii.

Sfinxul George Enescu

M-a stârnit. Povestea aflată la porţi de Bărăgan, zic. Aşa că, am vrut să aflu mai mult. Eh… Şi, când nu era la Jilavele, la Bucureşti, la Floreşti sau în alte locuri unde avea proprietăţi, Maria Cantacuzino se afla la Sinaia. De fapt, trebuie spus că aici îi plăcea cel mai mult să fie. Oare, de ce? Avea şi aici o casă. Aerul era curat şi lumea din jur elevată. Dar, în oraşul de sub munte îl cunoscuse frumoasa Maria pe George Enescu, muzicianul desăvârşit care venea la Peleş, invitat de Carmen Sylva. Aceasta nu-l scotea, când i se adresa, din „copilul meu de suflet”. Cu haina parcă prea scurtă pentru talia sa, cu ochii verzi ca marea, cu părul rebel atârnându-i în şuviţe peste frunte, George uimea asistenţa. Într-atât încât, chiar regina rămânea pierdută în reverie când îl asculta.

Enescu făcea furori printre tinerele din suita reginei, nu numai pentru că-şi mânuia vioara dumnezeeşte, ci şi pentru că arăta, cum spuneau ele, trăsnet. În timpul seratelor, George Enescu putea fi văzut şi la vioară şi la pian şi la orgă. Conform devizei din familia sa, el reuşise prin forţe proprii să fie deja cunoscut în ţară şi în străinătate, concertase pe marile scene ale lumii, avea o mulţime de compoziţii personale. Se născuse într-o familie ai cărei primi cinci copii se stinseseră răpuşi de o boală nemiloasă şi mama lui îl crescuse ferit de toate cele lumeşti.

Până la şapte ani, Cocuţă – cum îl alinta cea care îi dăduse viaţă, sau Jorjac, cum îi spunea întotdeauna tatăl său, nu a văzut picior de copil prin împrejurimi. Mama sa încerca să-l protejeze de toate bolile şi de toţi microbii. În această atmosferă, copilul a învăţat să citească şi să scrie, dar şi să cânte, ca nimeni altcineva. Carmen  Sylva, regina artistă, i-a dat deja celebrului muzician porecla de Pynx, venită de la Sfinx. Bach, Vivaldi, Dvorjak, Schubert, Mozart, Beethoven, Brahms, Schumann, erau prezenţi în fiecare seară la castel prin strunele sau clapele lui George Enescu.

Întâlnirea cu frumoasa Maria Cantacuzino, ca să ne întoarcem, după această paranteză, a fost specială. După cum povesteşte chiar ea în memoriile ei, „pe poteca de la Riegler coboram spre Pelişor. Puţin înainte de mănăstire, trei bărbaţi suiau în sens invers. În fulgerul unei priviri, doi ochi verzi înecaţi în vis, vis oceanic şi o imperceptibilă oprire a înaltei siluete cenuşii. Aşa am cunoscut pe George Enescu, pe care până atunci nu-l cunoscusem”. Dar, acest aspect este minor faţă de următoarele. Maruca povesteşte mai departe în memoriile ei: „Într-o seară, pianistul Georges Boskoff, prieten de familie, l-a invitat în numele nostru pe George Enescu să facă muzică în casa noastră din Sinaia. Auzisem de el, dar nu eram sigură că-l cunosc. Toată curtea reginei vorbea de Pynx.

În seara aceea se deslănţuise o furtună puternică, mare, cu fulgere care luminau pentru o clipă crestele munţilor. Deodată, se auzi un sgomot care ne încremeni pe toţi, câţi eram acolo. Un trăsnet căzuse la doar câţiva metri în grădină, pe un pom centenar. Eram uluiţi, când feciorul a deschis uşile salonului, anunţând că a venit domnul George Enescu. Om? Zeu? Acest titan cu cap romantic şi leonin, această siluetă veselă şi compactă, ca o jaspă neagră.

Mesager al trăsnetului, acest Pynx, acest rege al sunetului, în clipa în care a apărut, mi-a prins într-o singură privire tot Destinul. Privirea-i de vultur planând flămând frumuseţea Universului vizibil şi invizibil. Sub farmecul ei, sufletul meu se sbate şi se va mai sbate mulţi ani încă… Până ce va înceta şirul zilelor terestre”. Magia se produsese, deşi niciunul dintre cei doi nu se aşteptase la asta. În adâncul sufletului său, muzicianul i-a spus de atunci prinţesei „la princesse aimee”, aşa cum nu i-a spus niciunei femei, niciodată. Povestea începuse. Povestea de dragoste.

Din acea clipă, Enescu s-a refugiat, mereu, cu discreţia de rigoare, în locuinţa Mariei. Doar ce termina concertul la castel şi pleca, fără vreo vorbă, într-acolo. Între el şi Maruca se dezlănţuise, fără vreun zăgaz, iubirea. Şi niciunul nu se ferise, nu fugise, nu parase. Povestea lor trebuia să se scrie. Zdrumicat, alandala, nu cum se scriu poveştile de dragoste. Dar, dincolo de tot, trebuia să se scrie.              .                             

Blestem?

Anii au trecut şi nimic nu părea să arate că într-o zi cei doi vor fi împreună. Ea era legată pe mai departe de Michel, soţul ei, avea copii şi îndatoriri faţă de familie. Iubirea şi Maria îl inspiră pe George şi el îi dedică mai multe opere, Oedip fiind una dintre ele. În legătură cu primele schiţe ale acesteia, prinţesa s-ar fi confesat cuiva odată: „Michel avea seifuri cu bani şi aur peste tot. Pynx şi-a depus la Banca Naţională o altfel de avere – partituri, manuscrise, schiţele de la opera Oedip. Nimic altceva, deşi nu era sărac.

De teama războiului, Banca Naţională şi-a expediat tezaurul la Moscova. Împreună cu acesta au plecat şi toate depunerile particularilor. Aşa că au plecat şi schiţele cu operele lui Pynx”. În perioada războiului, George concerta pentru a putea ajuta sărmanii, răniţii, văduvele. Toată lumea se refugia în Moldova, de frica nemţilor. Avea şi el o casă închiriată la Iaşi, aşa cum şi Maruca, împreună cu familia sa avea. Era zăpadă sau arşiţă, în apropiere tunurile muşcau din pământul ţării, Mihai aflase de legătura lor, dar nimic nu-i împiedica să se vadă cu regularitate.

Pe George îl impresionau fluturii, curcubeul, florile, dar mai ales trilul păsărelelor, ce cântau ascunse prin copacii din parcul Rivalet. În iarna lui 1917, s-a întâlnit cu Maria la o serată din casa închiriată de ea. Era trist. Se tăiau copacii din parc, pentru a avea soldaţii cu ce se încălzi. Dar şi acest episod l-a inspirat şi George a creat operă după operă. Apoi într-o zi, Maria i-a spus că va divorţa de Mihai Cantacuzino şi fericirea marelui muzician a fost complexă. Era tot ce-şi dorea, pe lângă înfiinţarea unei şcoli româneşti de muzică, să fie pentru totdeauna cu femeia iubită. Amândoi au crezut că se pot căsători şi, în Elveţia s-au prezentat în faţa unui ofiţer de stare civilă.

Numai că, Maria uitase să transcrie în actele sale ceva şi nu ştia că acest lucru este valabil numai într-o anume perioadă. Aşa că, această căsătorie nu a fost valabilă. Era, însă, important că erau împreună. Abia în 1937, cei doi au reuşit, în sfârşit să se căsătorească. Una dintre domnişoarele de onoare de la nuntă a fost Cella Delavrancea. Pe lângă motivul invocat de cei doi iubiţi, cum că Pynx detestă să intre într-o clădire de administraţie publică, mai era unul – şi amândoi îl ştiau bine: cum poate o prinţesă, care se trăgea din domnitorii ţării, nepoata lui Costache Rosetti, unionistul, să se mărite legitim cu un muzician, fie el şi George Enescu?

Până la căsătorie, povestea a curs cu sincope. După ce Maria a rămas văduvă prin 1928, s-a crezut că nimic nu va fi mai uşor pentru ei decât să se căsătorească. Şi amantlâcul de atâţia ani să se legitimeze în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dar, George a auzit cu stupoare, pe când se afla la Paris, că un domn din lumea bună, profesorul Nae Ionescu, socotind-o o partidă bună, o ceruse pe Maruca de soţie. Sigur, nu era doar asta, cei doi întreţinând, lungă vreme, şi relaţii trupeşti. De altfel, zvonurile care au bulversat lumea bună a Bucureştiului au fost că Enescu i-a şi prins în fapt pe cei doi amanţi, la vila din Sinaia.

A fost momentul în care muzicianul a vrut să distrugă Oedip. Trădarea femeii iubite îl durea. Însă, a acceptat-o. Şi s-a complăcut în asta. Viaţa frumoasei  prinţese n-a fost deloc ca-n poveşti. După moartea soţului, cu care, nu, n-a avut o relaţie de vis, dar a suferit cînd l-a pierdut, a venit  altă supărare: fiul ei, Bâzu, murea într-un stupid accident de avion. Cumulată cu moartea la fel de violentă a lui Mihai, care murise pe Valea Oltului, din cauza vitezei cu care se deplasa în automobilul său, a fost o lovitură cruntă.

De altfel, prinţesa a mai trăit un episod dramatic. Aproape c-a înnebunit când Nae Ionescu, amantul mai tânăr cu 13 ani ca ea, a părăsit-o. De furie, de disperare, de nesocotinţă, de depresie, Maruca şi-a dat foc, decisă fiind să moară. Destinul a avut alte planuri cu ea. Căci, a supravieţuit. Şi, în doi ani, şi-a revenit aproape din toate punctele de vedere. Mai puţin cicatricea de pe faţă, care i-a pecetluit pentru totdeauna chipul frumos, nu s-a retras, nu s-a şters, nu s-a estompat. Enescu i-a fost alături. A amânat concerte, a lăsat Parisul şi a venit să fie cu ea.

Ca mulţi prieteni din acea vreme, prinţesa a crezut, după toate cele pe care le-a trăit, că este sub puterea unui blestem. Până în 1955, când George moare, ea încearcă din răsputeri să uite tot, să treacă peste tot. Şi este alături de el în toate încercările. Chiar şi când mâna stângă a celui care a fost violonist, pianist, dirijor şi compozitor devine inertă, roasă de o paralizie survenită în urma unui accident vascular, Maruca a fost alături de el. Când lumina care o însoţise o bună parte din viaţă s-a stins, prinţesa a trăit din amintiri. Minunatele ei amintiri cu George Enescu. În America, la Paris, la Sinaia, la Bucureşti sau la Jilavele – în acest din urmă numit loc, Maria Cantacuzino s-a dus după moartea lui Mihai, de câteva ori şi însoţită de George – pretutindeni a fost cu el. Şi tot cu el este şi îngropată, la cimitirul Pere Lachaise din Paris.

În loc de încheiere Doar frânturi, felii de viaţă am prezentat în aceste rânduri. Am încercat… Aşa cum trăsnetul a încercat, odinioară, să doboare un arbore secular. Lumina cenuşie de decembrie se stinge tăcută. Ca Sfinxul… Şi puzderie de vorbe rămân pentru totdeauna înmormântate în colbul greu al amintirilor.