Cine iubeşte şi lasă… Muşcătura blestemului

Blestemul… Îl auzi proferat şi te înfiori. Îl bănuieşti în viaţa cuiva şi te sperii. Îl ştii că poate lovi crunt câteodată şi te cutremuri. De fapt, se spune prin popor că farmecele nu se prind decât de cei care cred în ele, dar blestemul loveşte, implacabil, dezastruos, cumplit, în oricine, şi în cei care cred în aşa ceva, şi în cei care nu cred.

Este importantă puterea celui care proferează blestemul, concentrarea de care se foloseşte, zelul cu care aruncă vorbele grele. Unii – tot poporul, în inegalabila sa înţelepciune, spune – „au gura seacă”. Adică ceea ce doresc pentru alţii, se împlineşte. Acum şi mai demult, prezenţă vie şi stabilă în lume, printre oameni, blestemul face azi subiectul textului de faţă. Mărturisesc spăşită că am şi eu, vorba lui Caragiale, „faliţii mei”. Unii pentru care aş profera din suflet şi fără regrete vreo câteva blesteme…

Dumnezeu, primul care a emis blestemul

„Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pamântul pentru tine! Cu osteneală să te hrănesti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului. În sudoarea feţii tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Aşa suna cel dintâi blestem aruncat vreodată asupra unui om. De către Dumnezeu… De atunci au trecut secole, s-au schimbat concepţii, au dispărut popoare, s-au prăbuşit imperii, numai blestemul a supravieţuit veacurilor de istorie, dureri şi glorie care au marcat existenţa umilă şi lipsită de măreţie a urmaşilor lui Adam.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte blestemul ca pe o „invocare a urgiei divinităţii împotriva cuiva”, ca pe „o nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine”. Această legătură de neclintit între Creator şi imprecaţie a existat încă de la facerea lumii, când Adam – incitat de eternul Ispititor – a vrut să se înalţe, să se aşeze pe aceeaşi treaptă cu Cel care l-a plămădit din lut „după chipul şi asemănarea Sa”.

Refuzând dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu şi încălcând singura interdicţie impusă de către Acesta, cel dintâi om şi-a atras pedeapsa divină, blestemul fiind astfel înţeles ca un efect al ruperii ordinii prestabilite. Prin urmare, Dumnezeu putea să blesteme, la fel cum mai înainte binecuvântase. Păcatul făptuit de Adam este unul capital, însă ameninţarea cu moartea nu se concretizează imediat după încălcarea interdicţiei.

Blestemul îl aruncă pe vinovat într-o „muncă” interioară sfâşietoare, un zbucium şi o tulburare sufletească ajunse la cote maxime, înţelese de creştini ca necesitatea de a-şi afla sensul vieţii în legătură cu Dumnezeu, legătură ce fusese, însă, alterată pe veci de trufia omului care visase la cunoaşterea absolută. Acest chin sufletesc prelungit parcă la infinit este denumit de către blestemele româneşti „tremur” şi se referă la o stare de nelinişte profundă şi neînţeleasă de mintea umană, superioară poate altor vietăţi, dar nătângă şi limitată, în fond.

Tot blestemul unei munci nesfârşite şi zadarnice se abate şi asupra lui Cain, cel care – mânat de invidie – comite fratricid şi este astfel „blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta”. Criminalul este condamnat să fie fugar, să trăiască zbuciumat şi însingurat până la sfârşitul zilelor sale.
Conform codului veterotestamentar, blestemul poate fi proferat numai de cel care are un “drept” asupra persoanei care devine ţinta imprecaţiei.

Decebal şi-a blestemat duşmanii să piară de mâna dacilor

În Antichitate, romanii scriau tăbliţe cu blesteme, pe care le îngropau odată cu mortul, având credinţa că mesajul avea să ajungă pe lumea cealaltă, la divinităţile infernale, care – ascultând rugămintea celui care concepuse blestemul – începeau să influenţeze în mod negativ viaţa celui vizat sau a rudelor acestuia. Însă, maledicţia era practicată deopotrivă şi de către daci.

O legendă neaoşă spune că viteazul rege dac, Decebal – al cărui nume înseamnă Neam de Cal – i-a blestemat la pieire pe romani chiar îninte de moartea sa. Câteva sute de ani mai târziu, Roma este trecută prin foc şi sabie de către goţi, al căror comandant se numea Alaric, adică inorog şi era născut în Dacia. Dacă citim inscripţia de la Grădiştea, respectând împărţirea exactă a cuvintelor – „DE CE BALUS PERS CORILO” – ajungem la concluzia că traducerea corectă nu este, aşa cum am învăţat ani de zile, la şcoală, „Decebalus, fiul lui Scorilo”, ci „Decebalus a plătit înălţarea la cer”.

Citit în oglindă, textul înseamnă „viteazul cal s-a sinucis”, iar dacă împărţim altfel textul – „DE CEBALUS PERSCO RILO” – ajungem la un înţeles ascuns, care trimite cu gândul la blestemul viteazului comandant dac: „De neamul calului va pieri duşmanul!”.

Blestem de domnitor

Ceea ce puţini ştiu, însă, este că blestemul nu a fost de-a lungul veacurilor doar o formă de materializare a deciziilor de pedepsire implacabilă a divinităţii sau pur şi simplu un mod de relaţionare între oamenii de rând, ci şi o instituţie juridică în adevăratul sens al cuvântului.

Domnii români – la fel ca şi particularii – foloseau blestemul în documentele lor ca pe o garanţie că hotărârile înscrise în acte vor fi respectate. Hrisovul domnesc al lui Ştefan cel Mare prin care sunt dăruite trei sate mânăstirii Dobrovăţ, începe cu un blestem foarte sugestiv: „Iar cine vrea să strice aceasta, unul ca acela să fie blestemat de Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de Preacurata lui Maică, şi de 4 sfinţi evanghelişti şi de sfinţii verhovnici apostoli Petru şi Pavel şi de ceilalţi şi de cei 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Nicheea, şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu, şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematului Arie...”

Blestemaţi la dragoste

În zilele noastre, blestemul este poate mai prezent decât ar trebui, la toate păturile sociale şi – din păcate – la toate vârstele. Într-o societate în care individul îşi pierde tot mai mult reperele şi se apropie din ce în ce mai periculos de starea sa ancestrală, blestemul şi înjurăturile par a fi nişte prieteni de nădejde. Şi, dacă imprecaţia divină venea ca o pedeapsă logică a încălcării legilor impuse de Creator, în prezent blestemul şi-a pierdut aproape în totalitate aspectul justiţiar, fiind numai o unelată menită să semene lacrimi şi neputinţă.

În Ardeal există credinţa că poţi lega pe cineva cu apa în care mortul a fost spălat de trei ori la rând, în numele Sfintei Treimi… Se pun câteva picături pe uşa sau fereastra persoanei vizate şi blestemul îşi urmează cursul. Totodată, dacă rupi un nasture de la costumul mortului şi îl îngropi în curtea duşmanului sau i-l pui trei zile sub pragul casei, acesta va fi bântuit de strigoiul celui mort.

În Moldova, fata care a fost părăsită de iubit, împrăştie şuviţe din propriul păr, sfinţite anterior de către preot, în faţa uşii acestuia sau sub fereastra sa, pentru ca singurul drum posibil pentru el să fie drumul către ea. În Oltenia, fata care vrea să lege un bărbat de ea unge clanţa de la uşă cu sânge menstrual. Blestemul se poate întoarce, însă, împotriva ei, dacă altcineva pune mâna pe clanţă, înainte de bărbatul ales.

În Muntenia, femeile leagă bărbaţii tăind inima unui iepure în patru bucăţi şi purtând-o în lenjeria intimă. Incantaţia care se rosteşte în aceste cazuri este următoarea: „Să n-ai parte de altă femeie şi ca iepurele să fii numai cu mine…”. De asemenea, fetele lasă un ac în cimitir timp de trei zile şi-l înfig apoi în haina iubitului, spunând: „Dragostea ta pentru orice femeie să fie ca morţii din cimitire şi doar dragostea pentru mine să existe în inima ta…”. Wow!…

Blestem de părinte

Se spune că primul părinte care şi-a blestemat vreodată copilul a fost Noe. Povestea spune că acesta a cultivat o vie, a făcut vin din strugurii recoltaţi, a băut şi s-a îmbătat. Fiul mijlociu, Ham, şi-a văzut tatăl dezgolit sub cort, ceea ce a stârnit mânia lui Noe. Astfel, Ham este blestemat de propriul tată să ajungă robul fraţilor săi, Sem şi Iafet.

În prezent, blestemul în casă este considerat unul dintre păcatele foarte grave, cu urmări dezastruoase, mai ales dacă părintele moare fără să se spovedească şi fără să meargă la slujba de dezlegare, ţinută de preot în prezenţa tuturor celor implicaţi. Dincolo de mormânt, dezlegarea este imposibilă. Din sărăcie, din răutate, din lipsă de educaţie, unii părinţi cad în păcatul de a-şi afurisi, cu temei sau fără, fiii.

Copiii blestemaţi de părinţi pot suferi de-a lungul vieţii necazuri, boli, suferinţe, eşecuri. Unii nu se căsătoresc niciodată, iar cei căsătoriţi au probleme în căsnicie. În acelaţi timp, se spune că mâna fiului care şi-a lovit părintele nu mai putrezeşte niciodată.

Blestemul poeţilor

Atât de comun în vieţile oamenilor de rând, blestemul îşi află un loc de cinste şi în operele celor aleşi, dăruiţi cu spirit superior şi frunte înaltă, brăzdată de gânduri adînci şi-abrupte deopotrivă. Pentru unul dintre marii clasici români, romanticul Eminescu – în „Rugăciunea unui dac” – blestemul se împleteşte mirific cu rugăciunea, ceea ce arată dependenţa sa faţă de Dumnezeu.

Astfel, lovit de o suferinţă surdă, mistuit de o decepţie profundă, eul liric Îi cere Lui Dumnezeu, pentru sine, lucruri nedorite de nimeni: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, / Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, / Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, / C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, / Căci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, / Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o / Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor… / Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor!”.

Tudor Arghezi – cel care a impus estetica urâtului în literatura noastră şi a recomandat folosirea oricărei categorii lexicale din registrul întins al limbii, chiar şi cuvintele considerate altă dată degradante, în măsura în care vorbele pot să mărturisească pregnant gândurile Creatorului – şi-a oprit condeiul şi asupra blestemului, atât de puternic şi viu conturat la români: „Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, / Te blestem să te-mpuţi pe picioare./ Să-ţi crească măduva, bogată şi largă, / Umflată-n sofale, mutată pe targă. / Să nu se cunoască de frunte piciorul, / Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul[…] / Un ochi să se strângă şi să te sugrume / Clipind de-amăruntul, întors către lume, / Celălalt să-ţi rămâie holbat şi deschis / Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis. / Când ura te-neacă şi-ţi scânteie-n oase / Să vrei peste mie, să poţi pân’la şase. / Necazul tău mare să dea voce mică, / Să urli, să n-auzi, să vezi că ţi-e frică.”

Una dintre cele mai cunoscute picturi ale basarabeanului Moisei Gamburd – care s-a afirmat în anii ‘30 ai secolului trecut cu lucrările închinate vieţii ţărănimii – este „Blestemul” din 1945. „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” între care oscilează dramatic Ion al lui Rebreanu se transformă în viziunea lui Mircea Mureşan în „Blestemul pământului” şi „Blestemul iubirii”, în filmul cu acelaşi nume, sugerând magnitudinea dramei interioare a personajului şi pregătindu-i totodată finalul, care este perfect motivat din punct de vedere etic şi estetic.

Alte blesteme… Cine iubeşte şi lasă…

Însuşi imnul naţional al României pare să ascundă în sine un blestem, adresat atât „barbarilor tirani”, cât şi românilor care vor renunţa la luptă: „De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, / Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, / Când Patria sau mama, cu inima duioasă, / Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!”.

În folclor, credinţa în blesteme este aproape la fel de vie ca cea în Dumnezeu, acestea fiind utilizate în scop de pedepsire sau răzbunare. Blestemul părintesc este cel mai grav, dar există şi altele care vizează trădarea în dragoste, sărăcia, lipsa de noroc, duşmanii, vecinii răi etc. Bazându-se pe credinţa creştină, oamenii din popor au convingerea că atunci când blestemul este nedrept şi nemeritat, el se întoarce împotriva persoanei care l-a enunţat.

Cel mai celebru şi mai greu blestem de dragoste este cu siguranţă cântecul „Cine iubeşte şi lasă”, cules în 1929 de etnograful Harry Brauner din satul braşovean Drăguş şi interpretat dumnezeieşte de Maria Tănase: „Cine iubeşte şi lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă, / Târâişul şarpelui / Şi pasul gândacului, / Vâjâitul vântului, / Pulberea pământului…”

Brrrrrrrrr… Ce blesteme! Ce de blesteme!