Maica Domnului Sirianca şi mânăstirea Ghighiu

Povestea Mânăstirii Ghighiu este, poate, uşor altcumva decât cele ale altor sfinte lăcaşuri de cult de pe la noi. Când o afli, om în putere şi în deplinătatea simţirilor, cum te afli, bagi seamă că te ia, aşa, de la picioare la cap şi viceversa, cu nişte răcori.

Zbuciumată i-a mai fost soarta, multe au mai fost loviturile care au plesnit-o, multe şi caznele la care a fost supusă. Foc, cutremur, bombardament… Şi, totuşi, mai ceva ca pasărea Phoenix, azi mânăstirea e în picioare. De fapt, se spune că ea fiinţează pe locul pe care l-a arătat pentru construirea ei, păşind discret, chiar Maica Domnului, care i s-a arătat logofătului Coresi.

Şi, ca să întregim tabloul, la Ghighiu există o icoană făcătoare de minuni. Ea o reprezintă pe Maica Domnului Sirianca, având şi Pruncul în braţe.

Maica Domnului Sirianca

Mânăstirea Ghighiu pare, indiferent de anotimp, raiul pe pământ. Parcă nu pătrunde dincolo de zidurile ei nimic din zbaterea lumii înconjurătoare, nimic din necazurile oamenilor care vin aici să găsească alinare, nimic din cotidianul copleşitor. Nici vântul pare că nu trece mai niciodată de gardul mânăstirii. Doar ce-ai păşit, tulburat, pe poartă, că, inexplicabil, furtuna din tine bâiguie disperată a linişte.

Multă linişte… Şi e atât de multă lume aici… Mereu e atât de multă lume aici… Numerele maşinilor din parcarea întinsă pe vreun kilometru trădează credincioşi din toată ţara, fără deosebire. Desigur, cei din Prahova şi din Bucureşti, care sunt mai aproape, vin în număr mai mare. Te uiţi la curtea mânăstirii, la chilii, la biserică, te uiţi la toate. Nimic, dar absolut nimic nu e altfel decât la alte mânăstiri. Şi, cu pacea nefirească aşezată pe umeri, intri în biserică.

Mare, încăpătoare, spaţioasă, dar mică, mică de tot, pentru puzderia de lume care se înghesuie în sfântul lăcaş. Tot puhoiul ăsta a venit pentru icoană. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O localizezi, după privirile agăţate de ea, ale oamenilor. Nu-i distingi bine trăsăturile, dacă te afli în marea de lume. Dar ai senzaţia că Măicuţa Domnului te-a descoperit printre credincioşi şi, într-un fel aparte, te salută. Îţi zâmbeşte. Te încredinţează că e gata să te asculte.

Da, simţi o senzaţie stranie că, în problema ta, cu tine, mai e cineva. Şi, dacă te-ai duce în orice loc din biserică, privirile Fecioarei par să stea agăţate de tine. Să te urmărească. Să nu te scape din vizor. Când ajungi mai aproape de icoană, descoperi că pictura e total diferită de toate picturile ortodoxe, care o reprezintă pe Maica Domnului. Obrazul nu-i e, ca în celelalte, alb, diafan, aproape pal, ci întunecat, închis spre negru, pălit de vântoasele Siriei, dar şi de şiroaiele grele de lacrimi. Pentru că icoana făcătoare de minuni de la Ghighiu a fost adusă, cu ani în urmă, din Siria.

Apa de sub paşii Fecioarei

De fapt, nu întâmplător, a ajuns icoana lângă Ploieşti, la Ghighiu. Ea, după cum spun măicuţele, s-a cerut special din Siria să vină în acest loc. A fost adusă în 1958 de către episcopul Vasilios Samaha, care, după ce a dăruit-o mânăstirii, a început să plângă şi să-şi ceară iertare Măicuţei Domnului că a trebuit s-o ia din biserica în care se afla şi s-o aducă aici. Dar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu mai suportase necredinţa şi răutatea oamenilor de acolo şi s-a arătat în vis episcopului, cerând să fie scoasă şi dăruită măicuţelor de la Ghighiu. Solicitarea stranie a fost prima dintre multele minuni care s-au înfăptuit, mai apoi, la Ghighiu.

Nu voi vorbi despre aceste minuni. Cine să le ştie pe toate, în afară de Maica Domnului Sirianca… Nu voi vorbi, deşi am fost de faţă când un copil a venit la mânăstire în scaunul cu rotile şi a plecat pe picioarele lui. Sunt convinsă că fiecare îşi simte, în felul lui, propriile minuni. Nu voi vorbi nici despre faptul că, ducându-se vestea despre icoană, la Ghighiu vine şi lumea bună de la Bucureşti. Dar amintesc despre apariţia Maicii Domnului aici, în urmă cu mai bine de patru secole. Se spune că mânăstirea veche, existentă aici, luase foc. Lumea fusese copleşită de întâmplare.

Şi, într-o zi, pe locul bisericii, s-a ivit Maica Domnului şi l-a îndemnat pe logofătul Coresi să ridice acolo un sfânt lăcaş. Lucru pe care acesta l-a şi făcut. Se mai povesteşte că, unde a călcat Fecioara, a ţâşnit un izvor cu apă rece şi bună, cea mai bună din toată Ţara Românească. De altfel, şi acum, chiar dacă el abia mai suspină înrourat, se mai ştie că izvorul este făcător de minuni. Este şi motivul pentru care la Ghighiu există şi hramul Izvorul Tămăduirii.

Dar mânăstirea aceea n-a rezistat prin timp. Au venit pe rând cutremure, incendii, bombardamante şi ea a căzut, pradă intemperiilor de tot felul. Însă, iar şi iar a fost refăcută. Iar şi iar s-a ridicat prin grija unor oameni. Poate pentru că lui Dumnezeu îi place să vieţuiască, alături de credincioşii săi, la Ghighiu. Poate pentru că, fără să se fi dat vreun comunicat, raiul s-a mutat cu adresă stabilă la Ghighiu.

Vă îndemn să treceţi, când aveţi drum pe lângă Ploieşti, şi pe la mânăstirea despre care am vorbit azi…