Geamănă de erou

În decembrie, 1989, printre cei căzuţi la revoluţie, se află şi Eugen Petre din comuna prahoveană Ceraşu. Despre acesta, putem spune, cu certitudine, chiar, că zicerea populară cum că soarta omului există, e adecvată. Sora lui geamănă, Elena Lupu, mi-a povestit, pe îndelete, despre Eugen.  

Vocea interlocutoarei mele se frânge din când în când, ca şi cum durerea i-o gâtuieşte. Este sora geamănă a lui Eugen Petre din comuna Ceraşu, Elena Lupu. Se confirmă, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că gemenii simt la fel.

„Fratele meu avea 25 de ani şi lucra ca gestionar la o cooperativă din Ceraşu. Umbla peste tot prin ţară, după tot felul de materiale. Pe 16 decembrie a plecat la Galaţi să cumpere nişte sârmă. Eu mă căsătorisem şi locuiam în Braşov, dar venisem acasă, la mama, căci era frig în apartament. Şi l-am întrebat când se întoarce. Mi-a spus că omul ştie când pleacă, nu şi când se întoarce. Atunci nu mi s-a părut ceva ieşit din comun, căci era o vorbă folosită frecvent, în tot felul de conjuncturi.

Cum avea treabă şi la Bucureşti, a mers de la Galaţi direct acolo. A fost la fabrica de unde luase marfă, apoi a trecut pe la rudele noastre din Bucureşti. De acolo, n-am mai ştiut nimic despre el. Era ciudat, căci el găsea mereu, oriunde ar fi plecat, o modalitate să ne anunţe dacă întârzie sau dacă s-a întâmplat ceva. Atunci tăcea. În sufletul meu se declanşase o furtună. Simţeam că e mort.

Am făcut mâncare, dar nimeni nu a mai mâncat. Aveam o stare nefirească. Nu mă durea nimic, dar un rău inexplicabil mi se strecurase în corp. Cum zilele treceau şi nu ştiam nimic de el, toată familia, mai puţin eu, care aveam copil mic, a plecat după el la Bucureşti, să-l caute. Cu poza lui, au întrebat peste tot, au dat anunţuri la ziar. Mama a ajuns la Spitalul Colţea. Un brancardier, când a văzut fotografia, i-a spus că el, pe tânărul acela, îl cărase pe targă. De acolo, de la spital, mama a primit haina lui de piele şi o geantă.

Dar el nu era acolo. S-a făcut precizarea că ar fi la Spitalul Fundeni. Toată familia s-a dus acolo. La intrare erau poze cu toţi cei morţi, aflaţi în spital. Fratele meu nu părea să fie. Nu spun întâmplător asta. Iar anunţuri, iar căutări prin toate spitalele. În ianuarie am fost anunţaţi că ultimii morţi de la morgă se bagă în groapă comună, dacă nu-i revendică nimeni. S-a dus mama şi, se vede treaba, că în situaţii critice, te întăreşte Dumnezeu, căci mama n-a leşinat, n-a murit, nu şi-a pierdut cunoştinţa, cum ne-am temut.

Fratele meu era acolo. Dar nu mai semăna cu cel care plecase. Din blond, i se înnegrise părul, devenise brunet, iar trăsăturile păreau a fi ale unei femei. De aceea, nu fusese recunoscut la Spitalul Fundeni. La morgă, ai mei l-au recunoscut după dantură, după o operaţie la picior, după lenjeria intimă, pe care şi-o făcuse el dintr-un material aparte, după un semn intim, pe care îl avea. Eu n-am ştiut niciodată acest semn.

Dar era important să-l aducem acasă. Ştiu că nimeni nu mai poate face nimic pentru el, dar măcar să avem un loc unde să-l plângem. Era un om extraordinar. Nu mi-am dat seama cât de iubit era, decât la înmormântare, când a venit puhoi de lume, cu mulţime de coroane. Îi ajuta pe toţi. Am găsit un caiet, în care trecuse pe toţi câţi îi împrumutase. Nu putea să nu ajute pe cineva, dacă îi cerea ajutorul. Eu, dacă aş reuşi măcar pe sfert să ajut din câţi a ajutat el, aş fi cineva.

Se întâmpla să nu am mâncare în casă, să-mi lipsească ceva. El era la uşa mea. Îl întrebam de unde a ştiut şi-mi spunea că simţise. Când am fost operată de amigdale, la ora nouă dimineaţa, el nu a putut nici să mănânce, nici să vorbească. Simţise că e ceva în neregulă, deşi nu ştia, căci eu locuiam atunci în Braşov. Şi când eram odată în spital, cu alt fel de probleme, m-am pomenit cu el, doar pentru că simţise, nu pentru că ştiuse.

Avea un farmec aparte. Multe fete au plâns după el. Atunci, când a murit, marfa cumpărată de el de la fabrică a ajuns acasă, căci o trimisese prin colet poştal. El n-a mai ajuns, din păcate, viu. Imaginaţi-vă cum e să ştiţi că un om e mort, că în cimitirul din sat există o cruce, o cruce cu numele lui, şi să vină, de dincolo de viaţă şi de lume, şi de înţelegerea omenească, un semn de viaţă, un pachet de la el. Numai cine a trecut prin aşa ceva, ar putea să înţeleagă.

În prima clipă, aproape că am crezut că nu s-a întâmplat nimic, că Eugen nu e mort, că a fost un coşmar totul. Am sperat, nebuneşte am sperat că el se va întoarce acasă. Că ne vom aşeza iar la masă cu toţii, că vom povesti ca odinioară, despre toate cele. Bucuria a irumpt, nădejdea a înflorit…

Apoi, ne-am dat seama că pachetul fusese pus la poştă înainte să moară. Şi, firesc, deşi mai târziu, ajunsese. Eugen îşi terminase treaba în Bucureşti şi a plecat să fie alături de cei care începuseră să manifeste împotriva lui Ceauşescu şi a regimului. Cum îl cunosc, deşi nu ne-a povestit nimeni asta, a fost printre cei din faţă, care au strigat. Voia să fie mai bine pentru noi, toţi.

A fost, atunci când a venit pachetul cu marfă, ca şi cum ar fi murit a doua oară. Se spune că, atunci când unul dintre gemeni păţeşte ceva sau moare, celălalt e în derivă. Ca şi cum nu mai găseşte cârma, ca să meargă mai departe. Viaţa lui e distrusă. Nici aerul respirat nu mai e la fel. Şi, pare că s-a rupt ceva, că inima sau plămânul, organe vitale, au fost smulse fără milă de la locul lor.

Eu, după multă bâjbâială prin mine însămi, m-am luat cu viaţa. Trebuia să mă iau, pentru familia mea. Părinţii mei nu au pensie de pe urma lui Eugen. Ei aveau nevoie de băiatul lor, nu de bani. Dar ştiţi care e ciudăţenia? Că, deşi dosarele nu au fost făcute pentru obţinerea drepturilor, banii au fost încasaţi. I-a luat cineva sau au ajuns în altă parte.

Pe Eugen, parcă îl văd încă lângă mine. Şi, parcă îi aud cuvintele: <<Viaţa-i dură, dar tu zâmbeşte!>> Mi-am mai amintit ceva: când a plecat, a scris o poezie. Era adresată unei fete. Versurile erau triste, pline de durere. Îşi lua la revedere, chiar adio de la ea. Ca şi cum ar fi ştiut că nu se mai întoarce. N-am mai păstrat-o, căci era prea multă durere în ea.”