Mama Anica

Azi, am cunoscut o doamnă. O femeie. O mamă. Un om. Nu știu, un OM. Mama Anica, aşa cum îi spun toţi cei care o cunosc… E o mână, ca să vorbim obiectiv, de om. Dacă îţi pui în cap, o bagi într-o sacoşă mai acătării. Sau, mă rog, într-o geantă de voiaj.

Dar cu o inimă imensă. Mult mai mare decât e ea. Femeia asta are o poveste care pe mine, personal, m-a emoţionat. M-a impresionat, chiar. Am văzut şi auzit, prin prisma meseriei de jurnalist, care n-a făcut ziaristică de la conferinţele de presă, ci bătând țara la pas, printre oameni, dar şi ca una care a umblat destul prin lume, o mulţime de lucruri absolut răvăşitoare.

Am simţit şi văzut viaţa aşa cum e, nu periată şi dichisită de prin birouri somptuoase ori de sub vreun clopot de sticlă. Aşa că, nu mă dă grămadă orice felie de viaţă. Dar cea a mamei Anica m-a tulburat. V-o împărtăşesc şi vouă, aşa cum am aflat-o şi eu.

Era, desigur, cu mulţi ani în urmă, tânără mama Anica. Tânără şi frumoasă. Putea să ia, dacă dorea, orice bărbat. Dar i-au căzut ochii pe unul care fusese însurat şi avea doi copii. Mama acelor copii plecase în lume, cu alt bărbat. Fără să-i pese de micuţi, fără să aibă regrete ori remuşcări pentru fapta ei reprobabilă. A plecat şi n-a mai dat niciodată vreun semn.

Aşa că, mamei Anica i-a plăcut bărbatul ăla, dar a prins drag şi de copilaşii obidiţi. S-au căsătorit şi au mai făcut împreună o fată. La scurtă vreme, ca trasă la indigo, povestea s-a repetat. Bărbatul a fugit cu o altă femeie. Fără să-şi ia, măcar, copiii din prima căsătorie cu el. Ca şi fosta nevastă, cu care îi făcuse. A plecat şi bun plecat a fost.

Mama Anica i-a crescut, îngrijit, educat, protejat pe toţi. Ca şi cum toţi erau ai ei. Fără să facă vreodată diferenţe. Unul dintre băieţii bărbatului, pe la vârsta adolescenţei, şi-a căutat, cu ştirea ei, părinţii naturali. Şi i-a şi găsit. Dar s-a întors acasă, la mama Anica, şi i-a spus că doar ea e singurul lor părinte. Ea e şi mama şi tatăl lor. Pentru totdeauna. Deşi trăiesc cei care le-au dat viaţă, nu contează.

Doar ea, mama Anica, e importantă pentru ei. Femeia n-a pus mai multe întrebări. N-a insistat, n-a punctat pe plecarea lor, nu s-a pus în evidenţă, nu a scos ochii cuiva. Doar a avut grijă de cei trei copii ai ei. I-a ţinut în şcoli, le-a făcut nunţi, le-a crescut, mai apoi, copiii. Şi pentru toţi din casă, mama Anica e singurul, ca să zic aşa, şef de clan.

Deşi, undeva, în lume trăiesc părinţii naturali ai celor doi copii ai ei, care, de fapt, nu sunt ai ei, pentru că nu i-a născut ea, mâna asta de om e singura care contează. Ea are trei copii, ea are nepoţi de la toţi trei, ea nu concepe să spună cineva că, dintre toţi trei, doar o fată e a ei.

Nu ştiu, mă întreb şi eu: cum doi oameni care fac copii, pleacă în lume să-şi trăiască viaţa, îşi abandonează fiii, uită de ei, nu au nicio străbatere, nu îi mustră conştiinţa, şi o femeie străină, care, în fond, nu are nicio obligaţie, le ţine locul amândurora? Am, la întrebarea asta, un singur răspuns: primii sunt nişte cretini nenorociţi şi inconştienţi şi mâna aia de om e o sfântă.

Dacă aveţi alte păreri, vă ascult. Dar rămân la opinia pe care deja am expus-o. Nu există, zic eu, justificări ca să-ți abandonezi copiii și să îi uiți pentru totdeauna. Practic, să-i arunci la gunoi și să mergi, nepăsător, mai departe…

Mama Anica tocmai a ieşit din spital. A fost internată trei săptămâni cu probleme de sănătate aferente vârstei, dar şi cu covid. Ea consideră că e bine acum pentru că toţi copiii şi toţi nepoţii ei s-au rugat pentru ea.