Pe front, contra covidului!

Am în curte, la ţară, trei brazi. Mari, înfoiaţi, viguroşi. Unul era aici, când am cumpărat casa, pe ceilalţi i-am pus noi, ca să nu fie cel existent, deja, singur. Bine, noi am pus muuuulţi, dar doar ăştia s-au prins. Şi unul dintre ăştia trei, de-i avem, e aproape de poartă.

Milioane de ace şi de uscături, de n-or fi miliarde, cad din el dincolo de gard, pe podişcă, pe unde băgăm maşina în curte. Înainte de virusul mamei și mămițicii lui, voiam, nu voiam, musai trebuia să mătur mereu la poartă. Acuma, nu doar că nu-mi vine să ies cu mătura la atac, dar am, şi aşa, un sentiment de teamă, de nelinişte, de grijă, de, aproape, panică.

Dacă, Doamne sfinte, dau nas în nas cu domnul coronavirus? Eu, uite, sunt politicoasă, îi vorbesc cu domnul, nu-l înjur, nu-l fac de cacao şi-ai crede, aşa cum scrie la bunele maniere, că răspunde şi el frumos, elegant, cât de cât, da’ poţi să ştii ce-i în capul lui virus? Nu zice toată lumea că e perfid şi atacă mârlăneşte? Aşa că, trec câteva zile până dau voie conştiinţei şi responsabilităţii mele de fată de la ţară să intre pe front, în linia întâi.

Şi io să pun, naibii, mâna pe mătura aia, ca să îndepărtez mizeria aia din faţa porţii. Cum despre măşti se spun vrute și nevrute, de atâta timp, ba că sunt, ba că nu sunt bune și în grafic, devastez, dacă tot ies să mătur la poartă, dulapurile în căutarea unei eşarfe sau a unui fular pe care să-l trântesc, pac, peste mască. Adică, să fie mai multă consistenţă, să reziste la atacul virusului…

Am și mănuși, deși nu mai zice nimeni că e nevoie și de ele, căci, parol, eu lucrez mereu, da’ mereu cu mănuşi, ca o finuţă ce sunt. Îmi iau şi o sticlă de apă, că aşa am auzit eu că zic specialiştii să faci, când te apucă măturatul, să arunci cu apă, fleoșc, fleoșc, pe ciment, şi mă pregătesc să dau lovitura. Desigur, pun la îndemână mătura şi făraşul, că la lupte nu te duci cu mâinile în buzunar şi fluierând vânt.

Descui, că, tot aşa de frică să nu intre pârlitul ăsta de virus, ţin poarta încuiată, şi scot un pic, da’ doar un pic, capul. Că nu pot să risc să mă lovească ăsta, pac, pac, frontal. Mă uit, în stânga, mă uit în dreapta, mă uit la cât am de măturat, calculez, analizez, socotesc şi mă retrag grabnic. Nu e nimeni, nu trece nimeni, deci, mă repliez pentru bătălie, că e momentul. Cred că şi ăia când sparg vreo bancă tot aşa, ca mine, îşi iau măsuri de prevenire şi stau cu geana pe obiectiv.

Bun, dacă nu e nimerica, să dau repede cu apă. Cum am zis, fleoşc, fleoşc, încolo, încoace. Şi, după prima tragere, fuga în curte, că trece o maşină. Aoleu, mai vine una. Şi încă una. Domn’le, da’ oamenii ăştia nu ştiu că suntem sub semnul virusului și nu trebuie să umble brambura? Plus că eu am de măturat, dacă tot mi-am făcut curaj şi mi-am găsit starea necesară.

Căci, am observat acuma, e nevoie de stare şi să dai cu mătura, fâl, fâl, de trei ori, nu doar să scrii știri și reportaje sau să termini de scris vreun roman. Mă dumiresc, însă, repede. Şi singură, că sunt cam deşteaptă, v-am mai spus. Se duc cu marfă la magazin. Care e lângă mine, aproape peste drum. Bun. Aştept, ce naiba să fac, să plece lumea şi să se încheie deverul. Că tot n-am nicio noimă şi nicio treabă.

Mă rog, am, da’ se poate spune şi că nu am. Descarcă greu ăştia, lăzi, lădiţe, cutii, sticle. Multe mai sunt! Şi eu stau ciuşdită lângă gard şi pândesc ca pisica oala cu smântână. În sfârşit, gata, pleacă. Au terminat cu foiala.

Deschid iar poarta, bag capul cu încetinitorul, scrutez strada. La atac, oştenii mei! Pun mâna pe mătură şi pe făraş şi viteză, fetiţo, că te prinde ploaia! (Aşa e la zicere, da’ de plouat, nu plouă). Prilej cu care observ că, de la atâta aşteptare, s-a uscat, de nu mai e nici picătură, apa aruncată mai devreme.

Nu mai e timp de altă stropire, că acuma se pune toată lumea în mişcare, că a băgat pâine la magazin. Şi, parol, cu viteza luminii, bag mătura în funcţiune. Zici că sunt în filmele alea pe care le dai pe repede înainte, ca să ajungi la chestia care te interesează. Bun! Hai că am terminat operaţiunea cu succes. Şi dau să intru în curte. Dar ochiul vigilent remarcă mai spre şosea un flintic de uscătură de brad. Ba şi câteva ace afurisite de brad. Mama lor! Cum mi-au scăpat astea?

Am de ales: ori mă întorc, ca o eroină, pe front, ori fac, ca o laşă, scăpaţi aşa inamici. Greu de luat o decizie, parol! Voi ce mama mă-sii aţi face? Şi, când te gândeşti că am fost, ca ziaristă, dar şi ca om, pe toate coclaurile, că am vorbit faţă-n faţă cu cine mai ştie câte mii de oameni, că unora le-am zâmbit, la alţii – că dacă eram în vreo anchetă şi aveam dovezi incriminatoare la adresa ălora din faţa mea nu se putea să mă hlizesc – am ţipat, că m-am râcâit, de multe ori, cu organele – organele statului, se-nţelege – că am intrat în roluri grele şi că am făcut muncă de detectiv şi câte şi mai câte făceam şi întreprindeam înainte, şi nu mi s-a mai stricat, neam, feng shui-ul! Iar acu’…

Am ajuns de râsul curcilor, să dea naiba! Dar mă liniștesc repede. Că zic specialiștii că asta e cam ultima zbatere a virusului și a pandemiei. Și, pe urmă, pot să mătur la poartă fără grijă. Adică, spus pe șleau, nu mai am nicio scuză…