Ce hotel, ce oameni, ce poveste: Intercontinental, locul căruia nu i se poate „pune cruce”

În noiembrie 1967, The New York Times semnala: România va avea un hotel Intercontinental. Istoria hotelului, spusă de primul director al Intercontinentalului, Gheorghe Leonte – într-o publicație, după Revoluție – ar începe în anii ’60.

Din 2022, Intercontinental dispare ca nume și rămâne în locul lui Grand Hotel Bucharest, după cum deja știe toată lumea. Așa cum se cunoaște și faptul că e o decizie de busines, iar aceasta necaracterizată fiind de niciun fel de glamour, cu atât mai puțin istoric, nu își are locul în „relatarea” de față.

Să revenim. Gheorghe Leonte, primul director al hotelului (căruia i-am descoperit, întâmplător, mormântul vizibil „neacoperit” de uitarea vremii), declara, potrivit Historia, că Cyrus Eaton Jr., şeful „Cyrus Eaton Group“, ajungea la un moment dat în Bucureştiul anilor `60, într-o călătorie de afaceri împreună cu o anume doamnă Clara Reece, o româncă născută în Turnul Severin. Cei doi nu au găsit nicio cameră goală la hotelurile din București și se pare că ar fi dormit în lobby-ul de la Athenee Palace. Atunci i-ar fi venit ideea să deschidă un hotel. Chiar a doua zi s-a întâlnit cu Gheorghe Leonte care lucra la Athenee Palace și ar fi făcut următorul calcul: „Dacă o mașină bună, nouă, costă aproximativ 15.000 de dolari, cam tot atât putem considera că ar fi prețul de construcție al unei camere de hotel de lux. Acest cost ar trebui multiplicat cu 400 si astfel avem costul unui hotel de lux adevărat-6 milioane de dolari”. Astfel a început povestea hotelului care avea să aibă un volum de 105.600 metri cubi.

Așa, ca o „mică bârfă”: atât Cyrus Eaton Jr., cât și tatăl său au fost acuzați de-a lungul timpului de presa americană de relații prea apropiate cu diveși comuniști.

De la circul ambulant, la primul hotel de cinci stele din România

Potrivit aceleiași surse, se pare că au fost mai multe discuții cu privire la amplasarea acestui hotel, fiind propuse Parcul Kiseleff și Piața Unirii. În cele din urmă s-a convenit să se folosească locul știut acum de toată lumea, un loc unde odinioară era o terasă, dar și un circ ambulant, potrivit surselor vremii.

Mama îmi confirmă: „Da, mi-aduc aminte! Eram copil, treceam pe lângă circ și era și un Gostat (n.r. – celebrul magazin comunist de legume și fructe) la stradă, în fața circului. Acum că m-ai întrebat mi-a venit ca un flash imaginea în minte”.  Vă dați seama, ce vremuri: de la decadența circului, Gostatului ori cârciumilor din inima orașului să ajungi la ditai hotelul. Și nu orice fel de hotel: primul de cinci stele din România şi cel de-al doilea construit de lanţul hotelier InterContinental într-o ţară comunistă, după Esplanada din Zagreb (Jugoslavia).

Construcţia a început în 1967 (foto mai jos cu hotelul în construcție), respectând un proiect al arhitecţilor Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag, Ion Moscu şi Romeo Belea, arhitect care s-a ocupat și de renovarea Teatrului Naţional, clădire ridicată odată cu InterContinentalul. Semnarea contracutului și demararea lucrărilor au fost anunțate și în presa străină. Revenim la faptul că, în 1967, New York Times semnala că guvernul român și Inter-Continental Hotel Corporation, o subsidiară a Pan American World Airways, au ajuns la un acord în privința construirii unui hotel în Capitala României și evidenția că „hotelul, care va fi numit Inter-Continental Bucharest, va avea 400 de camere și va costa mai mult de șase milioane de dolari. Construcția va fi finalizată în 1970”.

În mentalul colectiv rămâne tot Inter

A fost inaugurat în 1971. Mai precis, în mai 1971, fiind cea mai înaltă clădire din oraş (până în anul 2004), de aproape 90 de metri. Avea nu 400, ci 423 de camere de lux. Era singurul din Bucureşti cu sală de conferinţe şi centru de sănătate cu piscină, puse direct la 70 de metri înălţime. La etajul 19 se afla apartament Imperial Suite care poate fi văzut și în unele scene din filmul „Nea Mărin Miliardar”. Apartamentul respectiv se întinde pe o suprafaţă de 240 de metri pătraţi, are două dormitoare, un living și un pian alb cu coadă marca Steinway & Sons.  Inaugurarea oficială s-a produs în prezența primarului Capitalei, a altor oficialităţi române, precum şi a preşedintelui firmei Tower International, finanţatorul principal, potrivit „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2004).

Vă dați seama că nu oricine se putea caza la Inter.  Începând din 1971, au stat aici şefi de stat, ambasadori, politicieni, sportivi şi artişti faimoşi. Nu mai vorbim despre momentul Revoluției din 1989, când Inter-ul a devenit „punct de reper” (revoluționarii au construit exact sub hotel celebra ”baricadă de la Inter”), ca de altfel în toate momentele când românii și-au cerut libertatea ori drepturile. Trebuie amintită și rezistența hotelului la cutremurul din 1977 care a produs serioase pagube în București: la InterContinental au fost, conform mărturiilor vremii, câteva ferestre sparte la etajele 19 și 21 și obiecte de veselă făcute praf în restaurant. Notă inedită: faimoasa (și ea!) piscină a hotelului are rol de contrabalans…

Conform lui Gheorghe Leonte, o singură dată a mers Nicolae Ceaușescu la Inter și nu i-ar fi plăcut…

Dacă e adevăr sau legendă urbană faptul că lui Ceaușescu nu i-a plăcut acest „Dallas” al hotelurilor din România nici nu mai importă prea mult. Esențială rămâne povestea fabuloasă și interminabilă a acestui hotel, căruia nu i se poate pune cruce (e binecunoscută expresia românească „a pune cruce” – a socoti pierdut definitiv ceva; a-ți lua gândul de la ceva), deoarece în mentalul colectiv rămâne tot Inter. Vom reveni. De ce nu, și cu povești care merită spuse ale altor hoteluri din România…