Doamne, iartă-mă! Paranghelie în bloc

Doamne, iartă-mă şi nu mă pedepsi, pe mine, păcătoasa! Care aveţi linie directă cu Domnul, băgaţi, rogu-vă, şi pentru mine o rugăciune mică, acolo, să mă ierte. O metanie, ceva. O închinăciune. O vorbă bună. Ce ştiţi, ăia mai bisericoşi, că dă bine.

Căci, of, la greu păcat am căzut acum. Şi acum, adică. Ce să fac? Om sunt şi mă iau gura şi gândul pe dinainte. Doamne, iartă-mă, de păcatul comis! Zic, dar nu promit, cu mâna pe roşul de la mop, că nu mai fac. Nu mai cad pradă, din prima, ispitei. Spun: piei drace, când vine tentaţia, şi nu mai păcătuiesc!

Păi, iote, cum ar zice o babă de la mine din bloc, cum stă chestiunea cu păcătuitul ăsta. De mai multe nopţi, cineva din bloc, dă paranghelie. Cu muzica nu foarte tare, că larmă nu se aude, dar cu boxele puse pe bas, de duduie ferestrele, ca la cutremur de şase grade pe Richter. Ba, şi parchetul în casă trepidează. Buf, buf… Înfundat totul, fără gălăgie.

De zici că dă cineva cu maiul, să bătătorească niscaiva pământ. Azi noapte, pe la 2, 3, la fel. Buf, buf… Aşa de tare duduia totul, că mi s-a trezit şi omu’. Ei, şi dacă până şi el, care doarme buştean, a simţit duduiala, mi-am spus, înseamnă că e gravă treaba. Şi, furioasă, ca o Miţă din Caragiale, zic: „ştiu eu cine pune muzică la ora asta. Bogdănel – aşa îl cheamă în buletin, pe cuvânt – de la patru. Că iar nu sunt părinţii acasă şi se destrăbălează!”

Bogdănel e un adolescent de vreo 15, 16 ani. Reeeeeeeeebel şi nonconformist. Vine noaptea pe la la 2 acasă şi, cum la mine e lumină, ca la Cotroceni, pe timp de pace şi fără criză, şi în crucea nopţii, sună la interfon la mine, ca să-i deschid. Adicătelea, să nu mai ştie ai lui când se întoarce acasă. Şi, cotoroanţă cum sunt, îi deschid, dar mereu îmi – şi îi – promit, aşa, în barbă, ca Baiazid, că îl spun lu’ mă-sa şi lu’ tat-său.

Soţul meu mă temperează şi zice să stau în banca mea, de ce să-i anunţ părinţii – ăsta e elevat, nu ca mine – că e şi Bogdănel tânăr şi, na, se distrează. Ei, şi azi noapte, pe duduiala aia, am fost convinsă că băiatul a băgat vreo Metallica în computer, de îmi fac geamurile zdrang, bang. Că Putin, așa pornit cum e, n-am auzit, totuși, să vină până la marginea oraşului nostru…

Dar, cum sunt ziaristă, başca femeie curioasă, zic să mă elucidez întru totul de mister. Adică să ştiu ce şi cum. Ca mâine, poc, să i-o trântesc în nas lu’ Bogdănel şi lu’ mă-sa. Poftim ce face odorul în toiul nopţii! Şi, în papucii roz cu pisicuţe şi şosetele cu buline, cu halatul de casă peste pijama, mă strecor, tiptil, tiptil pe scara blocului.

Duduiala persistă. Cum în bloc am multe babe, care dorm deodată cu cotcodăcitoarele mele, de la ţară, nu cred că au ele idee. Dar, cum eu fac nopţi albe – ştiţi, sunt fată muncitoare, scriu la niște romane – aud şi simt. Păşesc pe scară, ca o pisică în căutare de şoareci tembeli. Pâş, pâş, să nu mă audă, naibii, careva, de să mă fac de cacao prin bloc.

Dar cu tupeu. Zău! Ce dracu’, am fost ziaristă de investigaţii, m-am băgat în multe probleme, am intrat în multe roluri, am făcut, de muuuuuuulte ori, săpături. Aşa că, urc cătinel, cătinel, scara. Şi ascult pe la uşi. Dar cu gând să mă îndrept spre apartamentul în care locuieşte Bogdănel. Când eram mai sigură că tobele ălora de la Metallica zgâlţâie blocul, ce să vezi, o uşă la etajul trei, uşor întredeschisă.

Hait! Doamna de aici, respectabilă ca vârstă – nu v-am zis că am babe multe în bloc? – a adormit cu uşa deschisă. Ori au călcat-o, Doamne Sfinte, că lumea e rea, hoţii? Şi, culmea culmilor, duduiala se aude de aici. Dar-ar dracii! Te pomeneşti că biata femeie e bătaia de joc a tâlharilor. Că ea, aşa, e serioasă. E adevărat, mai aruncă vreo găleată cu apă în capul copiilor din faţa blocului, mai emite nişte blesteme – de-alea, brrrrrrrr… cu putrezitul de vii – la adresa altor babe din bloc, mai trage câte una de duşcă, de zic alealalte că e cam drojdieră, dar, în rest, serioasă, ce mai…

Împing, după ce mă uit în susul şi în josul scării, de mă asigur că nu e ţipenie de om pe aci, uşa de la intrarea în apartament a doamnei. Domn’le, de aici se aude duduiala. Aici e chermeza. Şi baba nu e nici prizonieră, nici chinuită. Doar se distrează cu niscaiva amici. Păi, da, că cică e sărbătoare mare la creștini, peste trei zile, Sfinții Vasile, Grigore și Ioan… Bătrânii noştri ţin încă – bravo lor! – tradiţiile.

Și, cum mai bine să începi chermeza din vreme, decât să treacă sărbătoarea fără paranghelie, se numește că sunt în grafic. Ce-i drept, nu e Metallica în boxe. E, cel puţin la momentul incursiunii mele nocturne, Liviu Vasilică. Şi-o zice pe aia cu trăsioara. Hai, hai, cu trăsioara… Cobor ruşinată. Şi că am tras cu ochiul şi urechea la doamnă – soţul meu ar zice că am făcut o infracţiune – şi că, Doamne Sfinte, am păcătuit, dând vina pe bietul Bogdănel.

Păi, se poate, femeie în toată firea ce sunt, să cad, aşa, pradă primului gând? Dacă am păcătuit, am păcătuit. De aia ziceam să mă rog, şi să vă rugaţi şi voi, de iertăciune, pentru moa. Am comis-o, Doamne, iartă-mă şi nu mă pedepsi, pe mine, păcătoasa!