Povestea fântânilor dispărute

Pe când apa nu curgea la robinet, oamenii își plăteau vama spre Rai, săpând după izvoare…Odinioară, când oamenii voiau să lase urmă și să fie pomeniți după plecarea lor de pe pământ ori după ce aveau vreun vis prevestitor, tocmeau meșteri fântânari care să scoată din inima pământului apă rece și bună de băut. Astăzi, nu numai că nu se mai sapă zeci de metri în burta pământului după apă, dar nici măcar fântânile de odinioară nu mai sunt păstrate.

Până nu demult, fiecare zonă din Prahova își avea fântânarul ei. Omul care este în stare să scoată, fără exagerare, apă și din piatră seacă. La propriu. Numai ce venea fântânarul cu furca de lemn cu două brațe într-o mână și cu țigara de foi în cealaltă. Se uita el așa, cu atenție mărită pe tot câmpul și, numai o dată ce mișca furca în mâna lui. „Trage, zicea omul, trage la apă. Aici tre̕ să săpăm, că e apa bună și limpede – oglindă!”. Și, îndată începeau săpăturile. Uneori, zvâcnea apa după numai câțiva metri de săpat. Sărea ca inima din buboi și împrăștia stropi mari și grei peste cei de alături. Găsirea pânzei freatice era prilej de mare bucurie. Stăpânul locului unde se săpa fântâna, trebuia să dea de băut la toți vecinii, ca să fie apa bună. Se spune că, dacă omul era cărpănos la inimă, fântâna nu avea apă rece, nici dulce. Era sălcie, era amară, era ciorbotită. De multe ori, se întâmpla ca săpăturile să se adâncească tot mai mult și mai mult în adâncul pământului. Căci lichidul atât de prețios se lăsa greu, nu izvora din locul însemnat de fântânar, nici cu slujbe ținute de nouă popi. Pur și simplu nu fusese nimerită pânza freatică. Se mai încerca o dată. Era semn rău, dacă și a doua oară tot loc sec era…

Apoi, după mulți ani de folosire, când apa nu mai era la fel de bună și de rece, meșterii fântânari veneau periodic și curățau fântânile. Se spune că, pentru a fi apa bună, pe lângă operația de curățare – curățire, cum ziceau țăranii – e indicat să se bage în fântână un bolovan mare de var nestins. Acesta face apa limpede, curată, rece, numai bună de băut.

Tipuri de puțuri

Aparent, pentru cei care se opresc din drum lângă o fântână, apa este la fel. Deși și ea are mai multe calități… La Ștefești, de exemplu, pe drumul care traversează dealul spre Slănic, exista un puț cu apă considerată cea mai rece din Prahova. Și asta din cauza adâncimii foarte mari a acesteia, de peste 80 de metri.

O fântână de aceeași adâncime ar mai fi la Urlați, dar aici apa nu este potabilă, este impregnată cu petrol și motorină. Ca o particularitate a puțului de la Ștefești, acesta are două găleți, manevrate cu ajutorul unui lanț foarte lung și o roată cu diametrul de aproximativ doi metri. Când o găleată urca plină, cealaltă coboară în adânc, să scoată și ea apă, iar datorită roții, efortul este și el mult mai mic. Deși fântâni cu roți sunt numeroase, fiecare dintre acestea are anumite caracteristici, care le-au făcut renumite, de-a lungul timpului. În general, fântânile foarte adânci apar în zone în care pânza de apă este situată la mare adâncime.

Și la Ceptura sunt cunoscute două asemenea fântâni, despre care se spune că au peste 70 de metri adâncime. Apa este adusă la suprafață printr-un mecanism arhaic, așa cum se folosea pe vremuri pentru a scoate păcură, cu ajutorul măgarilor care răsuceau la orizontală, în jurul propriei axe, un butuc gros din lemn, printr-un „braț”, de asemenea și el din lemn.

Apa care face fasolea bună

Proprietățile apei diferă de la un izvor la altul, în funcție de adâncimea fântânii, straturile geologice pe care le traversează apa sau chiar de modul în care este îngrijit puțul. Deși la școală învățăm că apa este incoloră, inodoră, insipidă, locuitorii care folosesc lichidul vieții de la fântâni sunt de altă părere. Sunt localități unde apa are miros de mâl, impurități, este tulbure și nepotabilă. În multe alte comune sunt fântâni despre a căror apă localnicii spun că fierbe fasolea în 20 de minute, că spală fără detergent, că e bună pentru tot soiul de afecțiuni. Despre o astfel de apă, oamenii vorbesc, mai în glumă, mai în serios, că e minunată, fermecată, cu proprietăți curative. Astfel de fântâni sunt cunoscute la Drăgănești, Aluniș, Sălciile, Florești. Comuna Aluniș este una dintre puținele localități prahovene care se poate lăuda cu un număr foarte mare de fântâni. Aproape că nu e gospodărie să nu aibă o fântână, fie ea în curte, fie la stradă.

Moartea fântânilor

Pe măsură ce cobori dinspre zona de deal și munte către câmpie, constați cu stupoare că din fântânile cu apă lină de odinioară n-a rămas mai nimic. Să ne oprim la Ciorani, Sălciile, Gherghița, Drăgănești. La unele s-a furat roata cu care se scotea apa, la altele nu mai este găleata. O altă parte, chiar dacă beneficiază de găleată și mecanism de aducere a apei la suprafață, nu poate fi folosită, căci în interior s-au aruncat gunoaie. Alte fântâni, în solul searbăd și pretențios al începutului de Bărăgan, au apa sălcie, sărată, amară și, pentru a reuși să-și potolească setea, oamenii sunt nevoiți să o aducă de la mulți kilometri distanță. Dacă pe vreun călător curios îl poartă pașii pe la porți de Bărăgan, în plină vară, când canicula mușcă din pământ cu dinți de vipie neostoită, daca nu are termosul cu apă prin bagaje ori bani să cumpere apă de la vreun magazin, se poate să facă setea mai ceva ca în Sahara. La marginea câte unui lan cu porumb spintecă depărtările câte o cumpănă de lemn, înclinată a așteptare. A înfruntat timpurile de zeci, poate chiar sute de ani, are încă lemnul sănătos, nemâncat de cari, dar indiferența oamenilor pare să o fi răpus, acum, în începutul de mileniu trei. Nici animalele, pierdute pe islazul comunal dintre porumburi – tot mai puține și ele – nu au apă de băut. Cel mai adesea fug să-și ostoiască setea covârșitoare la râul, pe jumătate secat, ce curge prin marginea islazului. Lipsa apei potabile a dus la îmbolnăvirea localnicilor. Cele mai frecvente boli sunt cele ale aparatului digestiv, dar și cele ale aparatului respirator.

Monument

Unele fântâni sunt făcute mai mult decât pentru a potoli setea. În unele dintre comunele din județul Prahova există puțuri care mai au o particularitate. Deasupra ghizdurilor, meșterii fântânari au făcut fel de fel de sculpturi, unele dintre ele adevărate opere de artă. De jur împrejur se află garduri din fier forjat, cu porți. Istoria unui asemenea monument arhitectural este impresionantă și se pierde în negura timpului. Localnicii povestesc că un om bogat, neavând copii, s-a rugat puternic lui Dumnezeu ca soția să-i rămână gravidă. Și, cum țara trecea printr-o secetă cumplită, majoritatea fântânilor fiind golite, omul a promis că, dacă ruga i se va împlini, va săpa o fântână oricât de adâncă, până va da de apă. Interesant este faptul că nu se știe dacă omul a avut sau nu urmași, dar în apropiere de locul casei, chiar la drum, a fost săpată o fântână, iar lângă ea se află un monument cu îngeri cu aripi și copii, care cântă la fluier.

Blestemul apei

Se spune că acela care fură găleata ori cumpăna sau roata fântânii face un mare păcat. Atât de mare, că poate ajunge, chiar dacă a fost un om bun, în iad. Tot printre localnici se spune că-l ajunge blestemul celor însetați care nu se pot răcori în faptul zilei din cauză că nu pot scoate apă din fântână. Cel care fură sau distruge fântâna poate muri fie însetat, fie înecat. Mai devreme sau mai târziu, el își va găsi, conform credinței populare, sfârșitul, într-un asemenea mod nefericit.

Legenda din abisuri

La limita județului Prahova cu Ialomița, între Ciorani și Sălciile, există o fântână părăsită despre care localnicii spun că are o legendă aparte. A fost ridicata pe la începutul secolului trecut, în urma unui vis. Se făcea că familia care a tocmit meșterii fântânari nu avea apa pe lumea cealaltă. Muriseră, așa visase cineva din casă, și nu aveau apă de băut. Mergeau prin împărăția lui Hades și nu dădeau de picătură de apă. Li se uscaseră buzele, le secătuiseră gâtlejurile, nu mai aveau vlagă în trup. Când s-a trezit, după multe minute de chinuri, cel cu visul avea buzele pârlite, inima sfârtecată, stomacul rănit. S-a sfătuit cu toți ai casei și au hotărât să facă la răscruce de drumuri, pe acolo pe unde trece tot omul cu trebi, o fântână. Dar, în timp, apa s-a împuținat, deși era limpede și bună de băut. Până în vara acestui an, fântâna avea tot ce era necesar, ca însetatul călător să-și moaie buzele în apa ei cristalină. Acum, cineva a furat, însă, și roata, și găleata. Nimeni nu mai poate să scoată apă din fântâna de la răscruce.

Voi știți povești cu fântâni? Beți apă din ele? Vă place? Vă așteptăm să ni le spuneți.