Interviu neconvențional. Dacă aş iubi un poet…

Vasilica Ilie este o tipă talentată într-ale scrisului. Şi un om bun, cu suflet deschis. Şi, ca mine, ca mulţi dintre voi, fată de la ţară, care mai poartă, încă, mirosul pământului în rărunchi. Care mai ştie cum firul de iarbă tresaltă vesel din orice. Şi care n-a uitat nici satul de odinioară, nici oamenii lui, nici tradiţiile de pe vremea copilăriei. Ei, şi care ne spune, într-un mod aparte: dacă aş iubi un poet…

Întrebare: Eşti fată din Bărăgan. De la vântoase şi de la ciulini, cum zis-au marii înaintaşi. Povesteşte-ne cum sunt verile şi cum sunt iernile în Bărăgan.

Răspuns: Bine te-am găsit, Nina Marcu, fată de pe aceleași „plaiuri” cu mine, adică, din Câmpia Bărăganului! Păi, cum să fie verile și iernile în Bărăgan? Știi și tu că verile sunt călduroase și secetoase, iar iernile geroase și viscoloase. Viața în Bărăgan este aspră în toate anotimpurile, omul de aici este învățat cu munca la câmp, cu vânturile și furtunile de praf din timpul verii și cu viscolul din timpul iernii, uneori, cu nămeți cât casa. Crivățul și Austrul sunt cele două vânturi cu care s-au învățat oamenii de pe aceste meleaguri. Acum, mai nou, ne confruntăm în Bărăgan, vara, cu tornade. Pe vremea copilăriei mele nu exista așa ceva, erau doar mici vârtejuri de praf. Asta denotă că nu ne preocupă îngrijirea naturii, respectiv, a Planetei. Apropo de „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati, la care faci referire, el chiar scrie în cartea sa, în afară de viața și obiceiurile din această parte a ţării, despre acești ciulini care, vara sunt răspândiți pe toată întinderea Bărăganului, toamna, când sunt uscați îi vezi cât roata carului, iar atunci când bate vântul se rostogolesc pe ogoarele arate proaspăt. El face chiar o analogie între acești ciulini inutili și vătămători și viața aspră a oamenilor de pe această parte a locului. De câte ori merg în satul copilăriei mele, când mă aflu pe uliță, am cele mai mari emoții: mă năpădesc amintirile.

Î: Cum era, pe vremea copilăriei tale, viaţa la ţară? Ne povesteşti despre un obicei, o tradiţie care îţi plăcea foarte mult? Noi am mai vorbit despre astfel de lucruri şi ştiu că ai mai multe apropiate de suflet.

R: Am avut cea mai frumoasă și fericită copilărie, a fost perioada care mi s-a imprimat pe retina ochiului și în memorie, încât rămâne vie și acum, după atâta timp. Amintirile din acea perioadă sunt atât de multe, încât nu știu pe care să ți le povestesc mai întâi. Satul, ulița copilăriei, unde oamenii trăiau în armonie cu natura, școala, chipul drag și blând al învățătoarei mele, serbările pe care le organiza și la care eram nelipsită în toate rolurile: cor, solistă vocală, recitare poezii, dansuri populare, teatru sau amintirile cu prietenii de joacă, obiceiurile și datinile din sat! Despre aceste lucruri am scris și în cartea mea „Pete de culoare”, un volum de proză scurtă care a luat premiul „Cartea anului 2012”, în anul 2013, la secțiunea proză scurtă, dat de Liga Scriitorilor din România, deși, sincer, nu sunt înregimentată în această Ligă. Am văzut pe internet acest concurs și am trimis cartea, așa, la „plesneală”, cum se spune. Ok! Să-ți spun despre o tradiție, așa m-ai întrebat. Părinții mei, ca și alți oameni din sat, organizau clăci, adică, la noi, acasă, se strângeau mai multe familii – vecini, în special – la păpușitul tutunului sau la curățatul porumbului de pe cocean. Acestea se făceau toamna spre iarnă, când se terminau muncile de pe câmp și când vinul se acrea în butoaie. Mie îmi plăcea să asist și chiar munceam alături de ei. Claca începea seara și se termina la miezul nopții. Oamenii munceau, dar și se veseleau cu fel de fel de povești hazlii şi cântece umoristice. Acolo, erai la curent cu tot ce se întâmplă în sat. Când se termina claca, mama servea lumea cu gogoși, porumb fiert îndulcit cu zahăr, vin sau țuică.

Î: Dacă tot zici de vin, stai să vezi ce te-ntreb, fată, hăi. Cum se face călăvia, draga mea? Că am, aşa, o senzaţie, că sunt destui care nu ştiu ce pierd.

R: Despre călăvie, zici? Păi, să-ți spun, fată, hăi, că am învățat de la mama cum se face : este un fel de colac sau prescură coaptă în cuptor, care, atunci când este caldă, se rupe în patru și se toarnă vin îndulcit cu zahăr peste ea. Este un obicei din partea locului care se păstrează și astăzi. Se pregătește atunci când mortul este în casă și se servește lumea care se află la priveghi sau, în seara premergătoare parastaselor, se împarte la vecini. Știu că mama mă trimitea întâi la cimitir cu un vas plin cu jăratic făcut din coceni de porumb, punea tămâie și trebuia să tămâi mormintele celor morți din familie. La urmă, răsturnam jăraticul cu tămâia pe morminte. Veneam acasă și împărțeam călăvie la vecini. Să-ți spun ceva: mie îmi place foarte mult, o pregătesc și atunci când am poftă, nu numai la acele ocazii. Pentru că nu uit acest obicei, am scris și un poem intitulat „călăvie” pe care l-am introdus în volumul „Libertatea de a fi – între senin și ploaie” – 2017.

Î: Da, şi eu fac, când îmi vine poftă. Numa’ ce frământ un aluat de pâine, dau o raită prin beci, pe la vinul soţului, apoi, cu niscaiva zahăr, le pun repede în concubinaj pe astea două şi, alelei, voinicii mei, mănânc până mă doare burta. Aşa… Păi, şi, dacă ne-am amintit de vremi trecute şi de tradiţii, să vedem acum şi cine eşti tu, Vasilica Ilie. Ce scrii, ce faci, cum eşti, cu ce te făleşti.

R: Cine sunt eu? Sunt fiica unor țărani, Ion și Maria, din comuna Reviga, judeţul Ialomița, oameni care m-au educat în spiritul cinstei, al muncii și al omeniei, fiind al treilea copil (cel mijlociu) din cei patru și cel mai năzdrăvan, făceam năzbâtii, dar și un copil precoce. De ce spun lucrul acesta? Tot timpul eram cu foarfeca în mână, nu numai să creez ceva, ci şi să fac prostioare. Tata era un fel de Ilie Moromete, se întâlnea cu cei cu care făcuse armata și luptase în al doilea război mondial, la primărie sau la mat – de un leat cu el, cum se spunea – și dezbăteau problemele locale sau politice, citind ziarele vremii. Aducea și acasă ziare, mama mai împacheta cu ele merinde când mergeau la câmp, la muncă. Eu ce făceam? Aveam vreo 5 anișori, începeam școala la 7 ani, pe atunci. Fratele și sora, mai mari decât mine, erau la școală și eram foarte atentă când citeau sau își făceau temele. Tăiam litere mari de tipar din ziare și formam cuvinte, ajutată fiind de ei, la început. Așa am învățat eu literele și să leg cuvintele, după care le scriam pe hârtia de maculator, la vârsta aceea. Mama mă certa când ciopârțeam ziarele, nu mai avea niciun ziar întreg. Asta nu a fost nimic. Am tăiat cu foarfeca toată dantela de pe marginile cearşafurilor de pe paturile din toate camerele, care erau croșetate de mama, le spunea „colți”. Ei, şi-am strâns colţii ăştia în mijlocul casei. Voiam să fac rochii la păpușile de cârpă pe care le confecționam tot singură și să le dau și prietenelor din aceste dantele, pentru păpușile lor. Când a venit mama în casă, i se părea ciudat că nu ies afară. Şi s-a îngrozit, văzând mormanul de dantelă în mijlocul casei. Am fost pedepsită, vreo trei zile nu mi-a dat voie să ies afară. Pe urmă, ea avea război de țesut, țesea preșuri, cuverturi în mai multe ițe și pânză topită (creșteau viermi de mătase) pentru marame, ștergare și cearșafurile de pe pat. Când mama pleca afară și rămâneam singură, voiam să țes și eu: încurcam ițele sau suveica prin ițe, le tăiam să scot suveica, iar mama se lua, sărmana, cu mâinile de cap de ceea ce găsea. Așa am luat eu bătaie de la ea cu făcălețul sau lingura de lemn, la fund. De atunci, m-am învățat minte și nu am mai făcut năzdrăvănii, mai ales când am început școala. Am îndrăgit-o pe învățătoarea mea încă de la început, mi-a plăcut să învăț carte de dragul ei, eram premianta clasei. Știam să citesc și să socotesc, mi-a fost ușor în clasa întâi. Cărțile pe care le luam ca premiu, la sfâșit de an, le citeam repede, așa am descoperit gustul cititului și mergeam la biblioteca din sat de unde împrumutam cărți. La serbări eram prima în toate, iar la recitat, prin clasa a VI, am luat premiul I pe județ cu poezia ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Am transmis emoții în sală, în așa fel, încât femeile își ștergeau lacrimile, așa de mult am trăit poezia. La școala generală am scris și primele poezii, dar mi-a fost jenă să le arăt profesoarei de limba română, și nici fraților sau părinților. Abia în liceu am făcut-o. Mai aveam un coleg care scria poezii şi, împreună, le publicam la revista liceului. Aveam ca exemplu doi mari poeți de atunci, în județ: Vasile Poenaru și Mircea Dinescu. Am citit foarte mult în timpul liceului, eram prima la bibliotecă să împrumut cărți. După liceu, când am ajuns în București, să-mi continui studiile, stăteam în gazdă. Atunci am scris sporadic poezie, dar țineam un jurnal intim. Având o profesie tehnică, de proiectant, la un institut de proiectare, am scris mai puțin, m-am ocupat mai mult de profesie și de familia pe care o întemeiasem. După moartea mătușii mele, sora cea mică a mamei, pe care am iubit-o mult, am scris o proză scurtă cu minunea care s-a întâmplat la parastasul ei de un an, pe care am trimis-o la revista „Formula As”, în 2002. Mi-a fost publicată și am primit laude de la cititori prin scrisorile pe care le primeam acasă, fiindcă redacția a scris și adresa mea poștală sub proză. Atunci, fiind încurajată, am reînceput să scriu poezii și proză, iar după 2004, după divorțul de tatăl copilului meu, m-am retras în scris și în profesie. Din timiditate, sau poate că am vrut ca scrisul meu să se maturizeze, am debutat abia în 2008 în poezie, într-o antologie de versuri intitulată „Primăvara” și în volumul personal de versuri „Fereastra de la răsăritul cuvântului”, în 2010, lansare pe care am făcut-o în Iași, la Muzeul Mihail Sadoveanu. Debutul a fost făcut cu dreptul, cum se spune, am primit laude de la scriitorul și publicistul Liviu Apetroaie că este cel mai bun volum din cele 17 volume de poezie publicate până atunci de Asociația „Universul Prieteniei” din care făceam și eu parte.

Î: Scrii mai uşor şi mai degrabă versuri sau proză?

R: Scriu cum îmi vine inspirația: poezie, proză. Nu m-am fălit niciodată cu scrierile mele, chiar am rămas o modestă, nu dau din coate să ies în față. Acum, la maturitate, după doisprezece ani de la debutul meu literar, am devenit o scriitoare complexă: am cărți de poezie, un volum de haiku tradus de poetul spaniol Pere Besso (domnia-sa traduce în catalană) proză (proză scurtă, roman), am un volum de aforisme, proză pentru copii (sunt inclusă în manualul de cls. a II-a, cu un text pentru copii), am un volum de recenzii literare, scriu proză umoristică (o să-mi apară, cât de curând, un volum de proză umoristică), epigrame și chiar piese de teatru. Sunt inclusă în Dicționarul personalităților ialomițene din anul acesta și am câteva premii întâi la proză, la diverse concursuri literare.

R: Te rog să ne numeşti cărţile care au apărut cu semnătura ta.

R: M-ai rugat să numesc cărțile scrise de mine. Iată-le:

• „Fereastra de la Răsăritul Cuvântului”- 2010, volum de versuri, editura PIM – Iaşi;
• „Răscrucea destinului”- 2011, microman, editura PIM – Iasi;
• „Pete de culoare”- 2012, volum de proză scurtă, editura PIM – Iasi;
• „Reflecţii”- 2012, volum de versuri, editura PIM – Iaşi;
• „Prin labirintul cuvintelor”-2013, volum de aforisme, editura PIM – Iaşi;
• „Poeme pe trei note în cheia sol/Poemes en tres notes en clau de sol” – 2014, volum de haiku, editura PIM – Iaşi – ediţie bilingvă (română şi catalană), traducător poetul Pere Besso din Spania;
• „Paşii singurătăţii – triste scrisori de iubire” – 2014, volum de versuri, editura Betta;
• „Poveste la început de primăvară” – 2015, roman, editura Betta;
• „Povestiri de pe planeta femeilor” – 2017, proză scurtă, editura Betta;
• „Libertatea de a fi – între senin şi ploaie” – 2017, volum de versuri, editura Amanda Edit;
• „Lecturi tălmăcite” – 2018, volum de recenzii, editura Amanda Edit;
• „Frusina”- 2019, roman, editura Coresi;
• „Bunica și Alexia”, – 2020,proză pentru copii, edituraCarminis;
• „Pașaport umoristic”, – 2020, proze umoristice, editura Detectiv literar;
• „Rondelurile florilor cu parfum de femeie”, – 2020, volum de versuri, editura Armonii culturale;
• „Excursie în pandemie -Portugalia”, –  2021, reportaje, editura UZP;
• „Jurnal desecretizat”, –  2022, proză, editura Fast Editing.

Î: Care dintre cărţile tale îţi este mai dragă, mai apropiată de suflet? Şi de ce.

R: Toate cărțile mele îmi sunt dragi, exact ca o mamă care își iubește în mod egal copiii.

Î: Ai lucrat, cum ai zis, cu mai multe edituri, de-a lungul timpului. Ai fost mulţumită de colaborare sau din contră, editurile ţi-au lăsat o impresie nu tocmai plăcută? Şi să le mai numim o dată, zic.

R: Vreau să-ți spun că am fost mulțumită de toate editurile cu care am lucrat: Editura PIM, Betta, Amanda Edit și Coresi. Sigur, dacă mă refer la preț, unele au fost mai scumpe decât altele, nu pot fi ipocrită să spun că nu mi-am plătit aparițiile editoriale.

Î: Ai tabieturi legate de scris? Nu ştiu, scrii numai la o anumită oră, într-un anumit ambient, pe un anumit scaun? Sunt mulţi care scriu în felul acesta.

R: M-ai făcut să zâmbesc la această întrebare. Draga mea, scriu când am inspirație, indiferent în ce loc mă aflu: la birou, în pat, la laptop, indiferent la ce oră din zi și din noapte. Îmi place să am liniște, cuvintele îmi vin singure, nu știu cum trece timpul. Nu scriu în fiecare zi, unii sunt grafomani, scriu în fiecare zi, le văd “creațiile” pe facebook, scriu mult și prost. Este adevărat că am scos cărți aproape în fiecare an, dar unele manuscrise le-am avut la sertar încă din anii de dinainte de a debuta.

Î: Ai scris, eşti talentată, primeşti aprecieri. Uniunea Scriitorilor nu s-a gândit la tine să te facă membru? Eşti prietenă cu mai mulţi critici literari. Nu ştiu, recomandarea lor nu ajută pentru a fi membru la USR?

R: Mulțumesc pentru apreciere. Uite, această întrebare o găsesc grea, este chiar incomodă pentru mine. Uniunea Scriitorilor nu te invită niciodată să faci parte din breasla ei, chiar dacă ești un scriitor talentat. Eu am cronici, este adevărat, dar acolo există o comisie formată din 4-5 membri care îți dau votul de început, apoi dosarul pleacă mai departe. Nu știu de ce nu sunt validată, nimeni nu știe să-mi dea un răspuns clar, ba, cineva din comisie mi-a dat un exemplu că o anume persoană a intrat după foarte mulți ani, nu știu de ce m-a comparat cu acea persoană. În fine, în USR sunt și scriitori care merită să facă parte din ea, dar sunt și scriitori mediocri. Vreau să intru pe drept, pentru că am fost și sunt un om corect, nu că aș face parte dintr-o gașcă sau că am “pile”… Oare, va veni acest timp vreodată? Știi, în viață poți avea prieteni și dușmani, persoane care te “sapă” pe la spate. Eu cred în bunul Dumnezeu și știu că într-o zi va face dreptate.

Î: Cam câte volume ai în biblioteca ta? Mai ţii minte care te-a făcut să plângi de să-ţi sară cămaşa în spate şi care, dimpotrivă, te-a făcut să râzi?

R: Referitor la câte volume de alți scriitori am în bibliotecă, nu le-am numărat, am dăruit unui prieten scriitor multe cărți, și-a deshis o bibliotecă pe numele lui în comuna în care s-a născut. Că am plâns când am citit cărți? Sigur, după unele s-au făcut și filme, cum sunt: “Fantoma mea iubită” (Bruce Joel Rubin), “Love story” (Erich Segal), “Pasărea spin” (Colleen McCullough), “Pe aripile vântului” (Margaret Mitchell), “Mândrie și prejudecată” (Jane Austen), “Dragoste în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez, iar cele scrise de scriitori români cum sunt: “Maitreyi” de Mircea Eliade, “Enigma Otiliei” de George Călinescu, “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu și multe altele. La care am râs? Păi, la schițele, piesele de teatru ale lui I.L Caragiale, “Bună seara, Melania!” și “Cianură pentru un surâs”, amândouă de Rodica Ojog Brașoveanu, “Preșul” de Ion Băieșu și altele, “Zadarnice chinuri ale dragostei” de William Schakespeare, “Dulcea mea răzbunare” de Jane Fallon, “Nebunie de o vară” de Tracy Brogan, “Dorința inimii” de Jill Shalvis, etc… Și, acum, să-ți spun ceva: în timp ce scriam romanul “Frusina”, am plâns pur și simplu. Eroina mea a suferit foarte mult pe aproape tot parcursul acțiunii: a rămas orfană de mamă, i-a murit iubitul, se căsătorește cu un monstru, dar am zis ca finalul să fie cu happy-end și, până la urmă, după ce divorțează de Petre, îl întâlnește pe Alexandru, cu care este fericită. Să știi că povestea are un iz de adevăr până la un punct (este vorba despre o fostă colegă de liceu, căreia îi moare iubitul electrocutat de la un motoraș de udat grădina), apoi este ficțiune, dar am îndrăgit-o pe eroina mea, încât i-am dăruit bucăți din sufletul meu. Sigur că am și râs când am scris schițe umoristice, acum am un volum pe care îl voi trimite la editură. De câte ori citesc câte o schiță, râd în hohote.

Î: Ai criterii după care alegi ce citeşti? Nu ştiu, după copertă, după culoarea acesteia, după numele autorului?

R: Cartea pe care vreau s-o citesc o aleg, în primul rând, după autor, dacă nu îl cunosc, citesc prefața sau mă uit pe google să văd cine este, nu o aleg niciodată după copertă sau culoare.

Î: Există vreo carte scrisă de altcineva şi pe care ai fi vrut s-o scrii tu?

R: Mamă, ce întrebare grea! Mie îmi place foarte mult Mario Vargas Lliosa, iar dintre cărți mi-ar fi plăcut să scriu romanul „Războiul sfârșitului lumii”, cred că este romanul lui cel mai bun, nu zic numai eu. Nu știu dacă aș fi reușit, dar aș fi încercat, în alte condiții.

Î: De la ce crezi, draga mea, că vine expresia am pus-o de mămăligă?

R: Expresia „am pus-o de mămăligă” este o expresie populară care arată ceva negativ: te confrunți cu o dificultate care se termină cu o pățanie. Exemplu: ți s-a rupt căruța-n drum, spui: „na, am pus-o de mămăligă!”, nu poți să pleci mai departe. Cam așa, cred.

Î: Au fost sărbătorile de iarnă. Mai e un pic și vine Paștele. Ne dai o reţetă de ceva bun ce faci tu? Nu ştiu, o salată mai deosebită, o friptură, un cozonac.

R: Sunt atâtea rețete pe care le fac la sărbători, de oricare fel ar fi ele! Uite, o să vă dau rețeta unei salate cu pește afumat pe care o fac de ziua mea, de Sfântul Vasile. Lumea este sătulă de salata boeuf de la Crăciun, așa că, eu o pregătesc pe aceasta, nu dau cantitățile pe porții, o fac așa, din ochi, cât să iasă destulă pentru musafiri: 4-5 cartofi potriviți, 2 cepe mari, un pește afumat (un macrou potrivit, fără cap), maioneză pregătită de mine în casă, muștar, puțin piper, eu nu mai pun sare, sunt sărate atât peștele afumat, cât și maioneza. Câteva măsline și câteva feliuțe de gogoșar pentru ornat. Deci: se fierb cartofii, îi tai cubulețe, ceapa o tai mărunt, pun maioneza, muștarul, piperul, peștele curățat de oase și piele, tăiat mărunt. Le amestec pe toate într-un vas mai mare și pun compoziția pe un platou de inox. Ornez cu măsline, gogoșar, frunzulițe de pătrunjel. Eu o fac de pe o zi pe alta, să se pătrundă bine legumele cu peștele. E delicioasă! Maioneza o fac astfel: într-un borcan de 800 de grame sparg două ouă crude, pun o linguriță de muștar, puțină sare, zeama de la o lămâie și ulei, aproape trei sferturi de borcan. Cu mixerul, acela cu cuțit, în 3-4 minute se face maioneza. Mult succes!

Î: Aha, am înţeles. Eu fac o salată de peşte afumat cu măr. Şi, desigur, cu maioneză. Dar, să mergem mai departe. Ţăranul, din spice de grâu, face făină, apoi coace pâine-n vatră. Ei, în vatră, desigur, a cam rămas un fel de-a spune. Căci, are acum şi ţăranul cuptor elecric la bucătărie şi nu mai foloseşte vatra. Ce voiam să zic, de fapt… Tu din ce şi cum faci făină de vers, apoi în care vatră coci stihurile tale minunate?

R: Măi, uite cum meșteșugesc eu versurile: mă gândesc la un mesaj (subiectul!) care trebuie să iasă dintr-o poezie și apoi clădesc vers cu vers, adăugând figuri de stil sau metaforă, cum se spune. Se întâmplă să-mi iasă versuri cu rimă sau versuri albe, depinde de stare, efectiv, curg de la sine. Le scriu din suflet, adică pun o bucățică din sufletul meu acolo, ca să rezoneze cu al celui care-l citește. Eu scriu direct pe calculator, nu mai scriu de mână, pe hârtie. Cu proza, la fel, îmi scriu ideile mai întâi și apoi le dezvolt. Mi se întâmplă de multe ori să revin și să schimb o idee: șterg și „întorc din condei”. Nu este ușor să scrii proză, doar știi și tu, care ești o prozatoare experimentată…

Î: Îmi plac, şi ţi-am spus, foarte mult versurile tale. Îmi dedici, uite aşa, acum, unele? Astfel încât să uit că-i februarie şi că afară se jeluiește vântul pe la olane?

R: Mă bucur că îți plac versurile mele. Uite, îți dedic câteva versuri din volumul de debut,

„Fereastra de la răsăritul cuvântului”, să te binedispună:

Dacă aş iubi un poet

Dacă aş iubi un poet,

m-aş fâstâci

şi n-aş mai şti

să potrivesc cuvintele.

Cred că m-aş împiedica

în iambi şi în trohei

iar silabele şi rimele

eu le-aş sări.

Dacă aş iubi

un poet în versuri fixe

i-aş pune poemele

să-mi fie căpătâi

şi astfel i-aş decripta

pe rând

dorinţele-i ascunse.

Dacă aş iubi

un poet în versuri albe,

mi-aş croi din ele

o rochie de mireasă

şi m-aş logodi

cu poemele lui de dragoste.

Dacă aş iubi un poet

sunt sigură că m-aş topi

şi atunci ce ar face el

ce cuvinte ar mai găsi

să mă construiască la loc?

Î: Acum, avem întrebări de alea cu sau. Deci: Panait Istrati sau Zaharia Stancu?

R: Îmi plac amândoi.

Î: Magnolie sau tuberoză?

R: Tuberoză.

Î: Recreaţie sau pauză?

R: Indiferent, este același lucru.

Î: Floarea soarelui sau dovleac?

R: Floarea soarelui.

Î: Argint sau aur?

R: Aur.

Î: Ulei sau untură?

R: Ulei.

Î: Vals ori manele?

R: Vals.

Î: Zăpadă sau nea?

R: Amândouă, același lucru.

Î: Terci sau tăiţei?

R: Tăiței.

Î: Greşeală sau eroare?

R: Amândouă, același lucru.

Î: Cutie sau sipet?

R: Sipet.

Î: Dulceaţă sau magiun?

R: Magiun.

Î: Crâmpei sau bucată?

R: Amândouă, același lucru.

Î: Reportaj sau interviu?

R: Reportaj.

Î: Aspirină sau paracetamol?

R: Paracetamol.

Î: Birt sau prăvălie?

R: Prăvălie.

Î: Carpetă sau covor?

R: Carpetă.

Î: Lacăt sau yală?

R: Yală.

Î: Trivial sau pompos?

R: Niciunul.

Î: Povestitor sau romancier?

R: Amândoi.

Î: Ţânţar sau muscă?

R: Niciunul.

Î: La exerciţiul de imaginaţie, te provoc, draga mea, să facem aşa: suntem în anul 1907. Eşti boieroaică în satul tău. Cu pământuri, cu vite, cu păduri, cu conac, cu tot ce are o boieroaică. Sătenii tăi se pregătesc de răscoală. Dar, regele Carol I, Gheorge Cantacuzino, Ionel Brătianu vin la tine, la conac, să vorbească, zic ei, pe îndelete cu oamenii şi să calmeze spiritele. Culmea ghinionului e că, tot atunci, ajung cu poştalionul de ora 6 şi tinerii scriitori ai neamului Liviu Rebreanu, Ion Minulescu şi Tudor Arghezi, la tine în sat. Pericol mare. Tensiune. Stres. Pe oamenii politici îi ştii. Despre scriitori n-ai prea multe date, la momentul ăla. Răsculaţii par fără milă. Tu, stăpâna locului, porţi discuţii cu sătenii şi reuşeşti să salvezi de mânia ţăranilor un grup dintre cele două. Ei, bine, dosarul este, în timp, secretizat, ca orice dosar care se respectă şi nu ştie nimeni pe cine ai salvat atunci. Desecretizează acum, pentru noi, dosarul Răscoala de la 1907 şi spune-ne pe cine ai salvat.

R: Măi, la grea încercare m-ai pus! Câtă imaginație ai! Dacă aș fi o boieroaică citită, căreia i-ar fi plăcut să scrie, sigur că i-aș salva pe Liviu Rebreanu, Ion Minulescu și Tudor Arghezi, chiar dacă erau prea tineri pe vremea aceea, aș fi fost sigură că pe ei nu ar fi avut cine să-i salveze. Pe cei trei politicieni sigur i-au salvat cei care au venit să înăbușe răscoala. Cine ar mai fi scris romanul „Răscoala”, inspirat fiind de răscoala de la 1907, dacă nu trăia Liviu Rebreanu?

Î: Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Vasilica Ilie, că ai stat la taclale cu mine.

R: Și eu îți mulțumesc de invitație!

Vă mulțumesc și vouă, dragi cititori, că stați la povești cu noi. Să tragem storurile acuma… Până, desigur, la următoarele povești. Nina Marcu