Înșir̕ te mărgărite! Sau strada merelor de aur

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti… Nu aşa am învăţat, în copilărie, că încep poveştile? Iar eu, acum, ţin, din multe considerente, să vă spun o poveste. Hm… A fost odată, până nu demult, într-o localitate de la porţi de Bărăgan, o stradă. O ştiu bine, de la un capăt la altul, c-am umblat desculţă pe aici, şi-am alergat, şi m-am jucat, şi-am râs, Doamne, cât am mai râs, şi-am măsurat-o cu pasul de la şosea la marne (termen local pentru margine), şi-am intrat, cu treabă şi fără, în multe case de pe aici, şi-am făcut din colbul drumului, cu bagheta magică, praf de stele, eh, şi câte şi mai câte n-am făcut! Căci, pe strada asta, despre care zic, am trăit şi-am crescut, pe strada asta mai e, încă, deşi goală, casa părintească, pe strada asta zace, neuitată, o ladă cu comori. Comori? Am vrut, cred, pentru cei mai pragmatici, să zic amintiri.

A fost, cândva, o  stradă… Nu-i vorbă, că mai e şi acum, ba, chiar, prin eforturile primarului, om de-al locului, s-a gătit şi s-a împodobit frumos cu asfalt, cu canalizare, cu alte marafeturi de oraş şi de Europă şi de civilizaţie.

O stradă, ziceam, cum se-nţelege, de la ţară… Nu, nu, n-am greşit. Am scris bine stradă. Căci, noi, pe vremea copilăriei noastre, nu-i spuneam uliţă. Nu ştiu de ce. Poate pentru că, încă de pe atunci, având multiple legături cu oraşul, ne emancipaserăm, boierii de noi, deja. Sau, îi mai spuneam străzii linie. Presupun că foloseam termenul ăsta pentru că era dreaptă, ca toate suratele ei din comună, de la un capăt la altul. Strada Merilor. Un primar inspirat şi gospodar plantase, pe vremea copilăriei mele, pomi fructiferi pe toate străzile.

Din gama variată de copaci, la noi se puseseră meri. Golden. Şi ce meri, sfinte! Se rupeau, în fiecare an, ca nebunii, de rod. Mâncam noi, copiii, de ne crăpau burţile, adunau gospodarii de păstrau pentru iarnă, mâncau de se spărgeau, şi vacile, venea lume şi de pe alte străzi să ia. De unde naiba îşi trăgeau merii ăia seva, de nu le seca, niciodată, bogăţia, habar n-am. Niciunde, niciodată, n-am mai mâncat mere ca alea de acolo. Nici noi, nici copiii noştri care, ca şi noi, au crescut pe strada asta. Pe Prâslea cel voinic cred că nu-l ştiu. N-am avut onoarea să ne strângem mâinile. Dar merele de aur erau, cu siguranţă, pe strada noastră, pe Strada Merilor. Le mâncam de când cădea floarea din meri, neformate, mici, verzi, acre, şi până ajungeau să fure din soare snop de raze şi se făceau mari, galbene, parfumate, neasemuite la gust. Pe atunci, când eram copil, povestea s-a scris cu slove mirifice. Oameni liniştiţi, gospodari, cu drag de muncă şi de frumos. Nu era casă fără flori la poartă. Nu era gospodărie unde să nu răsune muzica în boxe. Nu era bucătărie unde să nu miroasă a gogoşi, a pâine caldă, a plăcinte, a bunătăţi. Nu ştiu ce sânge le curge prin vene femeilor de pe aici, dar, zilnic se găsea câte una să iasă cu ligheanul de gogoşi ori poala cu cireşe, cu caise, cu pere, cu gutui în drum şi să hrănească şleahta de copii zburdalnici.

Duminica, mai ales după amiază, vecinele se întruneau în plen reunit, în faţa porţii uneia şi începeau dezbaterile. La altă poartă, se strângeau, la un pahar cu vin din bătătură sau din via de la câmp – la propriu, paharul cu vin – bărbaţii care nu erau la serviciu. Căci, la noi, cam toţi bărbaţii, dar şi parte dintre femei, munceau şi făceau naveta la oraş. Noi, copiii, din motive lesne de înţeles, nu prea aveam acces la chestiile astea de oameni mari. Dar, să tragi cu urechea la ce puneau la cale ei, era artă şi precizie. Mai ales că, se spuneau poveşti fabuloase, despre care noi nu avuseserăm habar până atunci. Hm… Strada cu mere de aur… Avea unul nevoie de-o lopată, de-o greblă, de-un topor, imediat îi dădea vecinul. Pleca vreunul pe la copii sau nepoţi, vreo zi, două, mai multe, sărea omul de alături să lege vaca, s-o mulgă, să-i pună laptele ăluilalt în oalele de pământ înşirate ca soldaţii pentru inspecţie, pe masa din bucătărie. Cu toată interdicţia vremurilor, nu exista curte unde să nu facă bărbatul ţuică din zarzăre, din caise, din prune, din mere, toate de prin bătătura lui îngrijită. Sfinte, şi ce nunţi se mai făceau pe aici! Sărea toată suflarea, de la un capăt la altul al străzii să ajute, să fie alături, să-şi dea obolul.

Ferească Dumnezeu drăguţu’ să nu zici, copil fiind, săru’mâna tuturor din comună, nu doar de pe stradă. Pesemne că printre primele lecţii de viaţă pe strada asta era să înveţi să saluţi. Şi, desigur, să răspunzi. Când m-am mutat în blocul unde stau şi azi, am rămas siderată de unii care locuiesc aici, care, nu doar că nu salută, dar fug, parcă speriaţi de bombe, când le spuneam eu, deh, fată de la ţară, bună ziua. Şi când se făceau pomeni, ca acuma, de sâmbăta morţilor care tocmai a fost acum o săptămână,  păi, se împărţea, frăţică! Mesele din bucătărie şi din şopron se umpleau de străchini, farfurii, castroane cu tot felul de bucate calde, care să transmită – că aşa se spune pe la noi, că morţii se hrănesc cu astea – celor plecaţi abur, miros, în fond, semn de neuitare: sarmale, ciorbă de găini din obor, orez cu carne, varză cu cârnaţi şi tot aşa… Într-un cuvânt, că m-am lungit cum lungeşte omul sărac salariul minim pe economie, Strada Merilor – golden, cum am zis – era vie. Aici, la modul cel mai serios şi frumos şi categoric, se trăia. Pe Strada Merilor viaţa părea să aibă domiciliu stabil. Acum… Extazul s-a cam făcut agonie. Dezastrul se instalează, cu fiecare clipă care trece, tot mai avan, tot mai teribil. Haosul începe să muşte cu colţi de pustiu din strada aia. Cel puţin, la noi, spre şosea, e crunt. Aici, casă goală. Aici, alta. Aici, la fel. Nici aici nu mai stă nimeni. Uite, şi de aici a plecat stăpânul. Buruienile încing nesătule curţile. La poartă, pirul prinde, ca râia, cine ştie ce floricică rătăcită de mai demult. Ba, copiii de azi aruncă, în faţa porţilor unde nu mai stă nimeni, tot o hârtie, tot un ambalaj, tot un gunoi. Gardurile dintre vecinătăţi se îndoaie, suferinde, de neviaţă, într-o parte, într-alta. Uşile scârţâie, când le deschizi, lugubru, de se duce scârţâitul ăla până dincolo, unde se mutară oamenii de pe strada asta. Hornul de la tindă stă să cadă sau chiar a căzut. Grinzile urlă obosite de pustietate. Şi, pe cuvânt, că nici nu mai am cui duce, la vreo pomană, la vreun parastas, vreo farfurie cu ceva şi vreun pahar cu vin. Nu mai ajung pe aici, din motive temeinice, vreo lună şi când ajung, mă iau cu mâinile de cap. Toate-n curte şi-n casă plâng, răcnesc, urlă. Urechile mele sunt asediate. Ochii mi se împăienjenesc a lacrimi de foc. Şi tot sufletul îmi frige ca la incendiu. Şi, la poartă aflu că a mai plecat careva, că a mai rămas o casă goală, că locul devine şi mai gol, şi mai sărac şi mai… Eh, şi nici merii cu mere de aur, care au scris mulţi ani, o poveste mirifică, nu mai sunt. S-au uscat toţi, în picioare, ca oamenii de pe aici. Trunchiul le-a devenit, cel mai probabil, lemne de foc. Rădăcinile au fost extirpate şi, în locul lor, s-au strecurat altele, de zarzăr, cel mai adesea. Mere de aur nu se mai văd pe nicio creangă. Doar strada, oficial, nu ca pe vremuri, când doar noi îi dădeam numele ăsta când scriam scrisori, se numeşte a merilor. S-au schimbat toate, s-au dus multe, s-au prăbuşit atâtea! Numai numele străzii e şi acum la fel. Rămâne, cine ştie cât, să scrie el, în locul nostru, istorie. Aş fi putut să-i zic textului de faţă uliţa cu doruri. Dar, cu siguranţă, uliţe de astea sunt multe, toate satele de peste tot au aşa ceva. Habar n-am dacă am scris coerent, dacă am spus ce trebuie, dacă am transmis, cum am vrut, mesajul, că, de-a naibii ce e pielea pe mine, nu recitesc niciodată ce scriu. Nu faceţi ca mine! Ştiu doar că am picurat, când am scris, boabe de suflet. Ca roua înlăcrimată de pe trandafiri. Şi mai ştiu că trebuie să pun punct aici, că m-am întins prea mult şi, după cum se spune, nu mai citeşte nimeni. Poate, altă dată, vă mai spun despre strada merelor de aur. Poate…                  

A, poză cu merii de aur n-am. Căci, pe atunci nu ştiam că vă spun, într-o zi, povestea lor, aici, la ziar…