El și ea… Sau, viața așa cum e

Lumea este – așa cred că trebuie să fie – plină de povești. De dragoste sau, pur și simplu, de viață. Care mai de care mai frumoasă, mai înfiorătoare, mai specială, mai aparte, mai copleșitoare, mai emoționantă. Trădări, minciuni, înșelări, dureri, boli, accidente, miracole, despărțiri – și câte și mai câte! – prin toate trece omul. Și le duce cum știe mai bine. Sau nu.

Uneori, avem, toți, tendința să credem că nimeni nu duce pe umeri probleme mai grele ca ale noastre. Că nouă ni se întâmplă ce e mai cumplit și mai dureros în lume. Că poverile pe care le purtăm noi sunt cele mai groaznice. Și, totuși, există oameni care sunt loviți mai crunt de viață decât suntem noi. Care poartă pe umeri – nimeni nu știe de ce – cruci mai grele ca acelea pe care le ducem noi. Eu, personal, nu am fost privilegiată – dacă e un privilegiu acest lucru – să trăiesc, neapărat, povești speciale. În general, sunt un om anost, firesc, prins în convenții, în rutină și în principii. Am o casă normală, am o căsnicie de muuuuuuuulți ani, am copii cuminți și respectuoși, nu sunt băgată în scandaluri, nu mă bălăcăresc pe la tv, nu țin prima pagină a tabloidelor cu lucruri la care nici nu visez, nu am despărțit oameni care se aveau dragi, nu am luat nimic de la nimeni, nu am dat în cap, nu… Ei, v-am spus, existență banală și opacă duc. Dar, prin prisma meseriei, ca și a faptului că îmi place mult să interacționez cu oamenii, am intrat, ca să zic așa, în posesia muuuuuuuuuultor povești senzaționale de viață. Felia pe care, succint, o prezint acum, nici nu știu despre ce e mai degrabă. Despre cât poate să ducă omul. Despre puterea de a ierta. Despre bunătate. Despre viață. Habar nu am. Trageți voi ce concluzii vreți. O cunosc, pe femeia despre care țin să vă spun, de mulți ani. Din tinerețe. A mea – aproape adolescență – și a ei. S-a măritat, părea, cu un om deosebit. Au făcut împreună, repede, doi băieți. Aveau câțiva anișori copiii, când el a venit la ea și i-a spus că o altă femeie se ține după el. Îl vrea, îi aține drumul. Dar, el, nu, nu dorește să plece, să o lase, nu vrea să piardă tot ce are. S-au dus împreună la biserică și s-au rugat. Părea că totul e bine. El dădea asigurări că e așa. Că nimic nu îl smulge de lângă familia lui. Și, totuși, nu a mai venit acasă. Doar după două săptămâni, mușcat pe tot corpul, roșu de la pasiunea trăită cu alta, livid de la patimi și amor. În genunchi, tăvălindu-se pe jos, pupând picioarele nevestei, i-a spus să nu stea în calea fericirii lui, că și-a găsit marea dragoste, că, acum, doar pentru femeia cealaltă trăiește. E dureros să ți se spună un astfel de lucru de către omul pe care îl credeai al tău pentru vecie, conform jurămintelor făcute la biserică, și nu numai. Dar, jurămintele sunt făcute, ca și legile, să fie încălcate. Și ea, soția, a înțeles. A acceptat, fără scandal și fără patimi ori ranchiune să renunțe la viața de familie și a intentat divorț. Nu a făcut niciun gest urât către cealaltă, nu a zis nimic, nu s-a văitat aiurea. Dar cealaltă a venit de mai multe ori, în lipsa ei, în casa ei, i-a distrus pereții și mobila, i-a bătut copiii, i-a maltratat părinții bătrâni și bolnavi, a căutat-o la serviciu și i-a făcut, fără temei, scandal, a pândit-o pe la piață și pe la spital – pe unde o purtau pașii și nevoile – și a bătut-o, a blestemat-o, i-a pus fecale pe gard și pe ușa de la intrare, nu a lăsat, când se aflau la tatăl lor, copiii să se ducă la școală sau să mănânce… Lista atrocităților, că alt cuvânt nu găsesc, serios, continuă. Doar eu mă opresc în a le mai enumera.

Și soția, fosta soție mai bine zis, nu a reacționat la toate astea. Nici măcar plângere la poliție nu a făcut. Ca să nu mai zic că, din punctul meu de vedere, fără să îndemn la violență, dar ce să fac, prin vene îmi curge sânge năvalnic, nu apă plată, creatura aia merita o ciufuleală zdravănă. Plus niște invective serioase de origini și neam. Sunt pașnică, pe cuvânt, dar să mă calci chiar într-atâta pe bătături? Și tot să nu te oprești… Și tot să mai faci și altele… Ei, bine, prietena asta, cunoștința asta a mea, s-a dus la biserică. Și-a trecut, pe lângă toți ai ei, la acatistul dat preotului spre citire, și omul rătăcit. Dar și pe cea care îi făcuse tot răul despre care, doar parțial, am vorbit. S-a rugat, acolo, în biserică, pentru femeia aia. I-a spus lui Dumnezeu să-i redea celei care îi luase bărbatul și liniștea, mințile și judecata. A îngenunchiat și a făcut rugăciuni pentru ea. La răul făcut de cealaltă, ea doar se ruga. Întreb și eu, câți dintre noi, câte dintre noi puteam să facem așa? 22 de ani a durat situația. Într-o zi, războinica, să nu zic altfel, nu l-a mai vrut pe bărbatul femeii despre care vă povestesc. Și el, spășit, dar răvășit de amintirile cu cealaltă, s-a întors la fosta nevastă. Ea l-a primit. El e acum un om aproape bătrân și cu multe probleme de sănătate. Ea îl îngrijește. El îi povestește despre locurile pe unde a fost cu cealaltă și despre ce-au făcut împreună 22 de ani. Ea îi pune masa. El o laudă pe cea care l-a smuls din familie. Ea are grijă ca el să-și ia medicamentele. El face, da, fățiș, comparații între cele două femei. Ea ascultă și tace. El plânge după cealaltă și după vremurile trăite împreună. Ea îi șterge lacrimile… Iar eu… Eu nu știu ce să mai zic. Recunosc, nu am așa de mult talent la plămădit povești, cum văd că are viața reală, adesea…