Am făcut-o de… ouă…

Nu ştiu alţii, vorba lui Nică din ţinutul Humuleştilor, cum sunt, nu ştiu voi, care citiţi acum, rândurile astea, cum sunteţi, dar eu, serios – şi cei care mă cunosc bine ştiu că e aşa – intru în toate încurcăturile posibile şi, pe cuvânt, imposibile.

Nu vreau, nu ţin să fie aşa, nu o fac în mod intenţionat. Dar mă trezesc, fără putinţă de dat la-ntors, în cele mai aiurea – pentru mine, desigur – situaţii. Păi da, că ăialalţi fac, pe margine, o burtă de râs. Mie mi se întâmplă să fiu nevoită să împing taxi-ul, când îl iau, vreo juma’ de oră, până dau sfinţii din cer să se pună maşina în mişcare, de îmi zic, înciudată, că mai bine mă duceam, chiar şi până la capătul lumii, pe jos. Mie mi se întâmplă să răspund fix cu o înjurătură la telefon – după ce a sunat de o mie de ori şi individul care m-a tot ţârâit, n-a zis pâs, a vrut doar să-mi audă mie suavitatea de voce – şi să fie cel mai mare şef pe care l-am avut vreodată. Mie mi se întâmplă să mă duc la o întâlnire importantă şi, când dau să dau – las-o aşa – mâna cu omul, observ că sunt până la cot, de n-oi fi fiind chiar până la umăr, moscolită, ca şcolarii din clasa pregătitoare, de pix şi stilou. Mie mi se întâmplă să vreau să scot oglinda şi fardurile din geantă, pe la vreo nuntă, pe la vreo sindrofie, pe la vreo chermeză, şi să le scot ca din fântâna de ciocolată, căci, da, mi s-a topit minunăţie de ciocolată în poşetă. Mie mi se întâmplă să vreau să îi trimit uneia dintre fiicele mele mesaj de noapte bună – de ăla cu pupi, iubi, nb – şi să ajungă la administratorul blocului, de mi-a făcut bietul om, când m-am dus să plătesc întreţinerea, loc pe scaun – covorul roşu nu l-a întins, dar mult nu mai era – dând bietele babe, care aşteptau cuminţi la rând, deoparte, fără fasoane şi fără regrete… Ah, şi câte şi mai câte… Ei, şi acum ce mi s-a mai întâmplat?… Păi uite… Fuse – și se duse – 1 mai. Pun gând, aşa, ca de ziua celor care muncesc, să fac, pentru sufletul nostru, nu un grătar cu mici, că nu sunt calificată la aşa ceva, ci o plăcintă zdravănă cu brânză. Sunt la ţară şi am, firesc, acces la ouă proaspete şi bune. Dimineaţă, cam pe când toacă popa la biserică, de cheamă babele la slujbă, mă duc, îmbrăcată gros, cu trening şi jachetă groasă, căci la primele ore a fost ceaţă şi frig pe unde sunt eu, să adun ouăle de la găini. Şi, slavă Domnului, găsesc destule. Găinile, în legea lor, de capul lor, prestează… Aşa că, îmi fac freza corespunzător, îmi pun şorţul de bucătărie, pornesc muzica – de să facă, parol, concurenţă, manelelor cu salam… asta… cu Salam, din vecini – şi hai să (exagerez, desigur), devastăm bucătăria. Rad brânza, o amestec cu alta dulce, o pun să dea share la vreo două mâini bune cu stafide îmbătate… îmbăiate corespunzător în rom, o îmbii la nişte like-uri pe la nişte linguri cu zahăr, prăvălesc nişte smântână peste, o pun – pe vedeta plăcintei, brânza, exact – să se împrietenească şi cu nişte ulei, lapte, coajă de lămâie şi alte minunăţii de-astea şi deja vedeam, cu imaginaţie cum sunt, ce bunătate iese în curând de la cuptor. Păi da, şi să pun şi ouăle. Mă uit în frigider, nu sunt. Mă uit prin alte locuri din bucătărie, nimic. Mă uit prin toată bucătăria, tot nimic. Mă duc înapoi, în curtea găinilor, gândindu-mă că, poate, mai ştii, nu le-am luat de acolo. Şi dă-i căutare, după ce, desigur, nu era nimic aici, prin toată casa şi prin toată curtea. De la un capăt la altul. Nici măcar o coajă de ou nicăieri. Hmm… Câinii din curte nu puteau – nici prin absurd – să le mănânce. Nici pisicile. Nici, nu ştiu, alte orătănii. Ouăle, mi-am zis eu atotştiutoare, sunt luate de mână de om. Să vezi, mi-am zis, că, în timp ce m-am dus la magazinul de peste drum de casa mea, ca să cumpăr lămâi şi alte mirodenii, a intrat cineva în curte şi le-a luat. De prin vecini, cum a mai intrat şi la ceva ghiocei, şi la ceva vinete, şi la ceva prune… Deh, că aşa e la ţară… Drept care, cu simţ de răspundere, că doar sunt republicană de la Ploieşti, am tras, nu gazetăreşte, nu scriitoriceşte, nici măcar ca pe stadion, ci exact ca pe maidan, nişte înjurături de neam, mamă şi ţară pentru presupuşii hoţi. Şi m-am dus de-am cumpărat ouă de la magazin, ca să nu las plăcinta neameţită de paloarea ouălor şi cuptorul să plângă după toate aromele puse în plăcintă.

În loc de epilog, e ce spun acum… Buuuuuuuun… Ei, şi uite că vine seara… Frigul fugit pe la prânz, aşa, de frica razelor de soare, iată, s-a tolănit din nou peste lume. Şi, dacă m-a luat cu zgribulituri, îmi iau avânt ca Nadia la paralele şi mă duc să îmi iau treningul şi geaca aia groasă, cu care am fost şi dimineaţă îmbrăcată. Asta, hm, parcă era mai grea ca acum câteva ore… Şi, dacă tot am făcut plăcintă, hai cu ea pe bancă, să o savurăm în miros de liliac, micsandre, mărgăritari – ăştia din urmă aproape ofiliţi, dar încă mai aruncă oarece parfum. Şi, ca omul hătărât care, de, a muncit de – şi de – ziua muncii, mă aşez apăsat pe banca mea. Zdrang, bang! Pe cuvânt că aşa s-a auzit. De n-am ştiut în prima clipă, luată aşa, pe nepusă masă, ce-i. Ori că bate clopotul la biserică, ori că salam… asta… Salam face vocalize, ori că Superman s-a pus pe ascuţit săbii, ori că, doamne sfinte, se prăvăleşte şi cade guvernul. Nţţţţţţ… N-a fost niciuna dintre astea. Şi nici dintre altele, la care vă gândiţi voi. Nţţţţţţ… Erau ouăle mele, cele pierdute de dimineaţă şi căutate prin toată casa şi prin toată curtea. Bag seamă că, împrăştiată cum sunt, le-am băgat în buzunare la geacă. Acuma, asta e, am făcut o omletă. Inovatoare, zic. Că nu în fiecare zi auzi de oameni care storcesc ouă prin buzunare… Măcar aruncă la vreun eveniment cu ele, în capul cuiva… Ei, şi cum ar veni, să trăiţi, tovarăşi, că a fost 1 Mai! Şi, în timp ce eu mă duc să dezgălbenesc jacheta printr-o operaţie care se numeşte spălare, voi luaţi de aci câte o bucată de plăcintă – una fiecare, ca să se ajungă la toată lumea – şi citiţi ziarul Puterea. Citiți tot, că aud că se dă testare. Și cred că vreți notă mare din prima.