Interviu neconvențional. Fata care a făcut din scris bătaie de inimă

V-a fost dor de un interviu neconvențional? V-a fost, că mi-ați scris, că mi-ați zis, că m-ați bătut la cap să mai chemăm oamenii care au ceva de spus, la taifas. Și eu, na, cum sunt o ziaristă cuminte, m-am conformat… Invitata la discuția de azi este o scriitoare de succes. Raluca Butnariu se numește și, cu siguranță, unii dintre voi ați auzit de ea sau i-ați citit romanele. Păi, la fata asta spumegă verbul mai ceva ca laptele pus la fiert! Cuvântul scris îi e atașat de degetul mic, fleanc, fleanc și, parol, spune, cu talent, niște povești fără seamăn. Mai dau un pic din casă… asta, din interviu: are idee, căci, na, e și farmacistă, cum sunt pastilele de fericire. Și cum trebuie luate ca să aibă efect. În plus, știe să zică de trei ori, una după alta, eichhörnchen! Ia ziceți și voi! Este că vi se plimbă limba-n gură? Mai jos, în toată splendoarea ei, Raaaaaaaaaaluuuuuuuucaaaaa Butnariu!

Î: Bună ziua, doamnă. Am intrat în farmacie, la dumneavoastră, ca să vă rog să-mi recomandați niște hapuri pentru fericire. Aveți? Dați fără rețetă? Sunt compensate? Pastilele astea, zic. Sau ce vă cer e sub formă de sirop? Ori poate unguent? Sper că nu aveți injectabil. Că le prefer într-o formă mai relaxantă. Le dați fără număr, fără număr, de să facă omul stoc, sau mai sponci, așa, ca să ajungă la toată lumea? Auziți… Aveți unele – niște hapuri – și pentru lungirea, înmulțirea, mărirea timpului liber?

R: Bună să vă fie ziua, dragă doamnă. Fericirea nu se dă pe rețetă, însă există niște pastile mici și roz – le găsiți oriunde – și au formă de zâmbete, persoane dragi, gesturi calde, îmbrățișări lungi, vorbe blânde, cărți, flori, un sărut, o pernă moale, azuriul cerului sau briza unei veri târzii, etc. Fericirea izvorăște din recunoștință și se revarsă prin pori. Este un mod de a trăi viața, unul minunat. Este o alegere pe care ai libertatea s-o iei în orice moment al vieții.

Cât despre timp… ei bine, există un tub cu 365 (+1) tablete efervescente, care se numesc NTG (nu te grăbi), care pot încetini timpul. În urmă cu câteva luni, am urmărit o emisiune în care un preot român ortodox, părintele Necula, își propunea în acest an să nu se mai grăbească. Ascultându-l, am realizat că avea dreptate. Prea ne-am obișnuit să ne grăbim. Și care este scopul? Dacă unui lucru îi este dat să se întâmple, se va întâmpla oricum. Desigur, există un plan al fiecărei zile, cu sarcini care se cer urgent rezolvate. Dar câte dintre ele sunt importante cu adevărat? Ne pierdem într-un iureș de lucruri mărunte, sâcâiți de faptul că am vrea să reușim să atingem cât mai multe obiective într-un timp scurt, și uite așa uităm să trăim. Uităm să privim în jurul nostru, uităm să privim în noi, și ratăm esențialul din viața noastră. Grăbindu-ne, grăbim și timpul. Sfatul spițerului este să dizolvați în fiecare zi o tabletă de NTG într-un zâmbet reflectat în oglindă, și să-l sorbiți cu recunoștință, în timp ce vă gândiți la pastilele acelea mici și roz, în formă de zâmbete, persoane dragi, gesturi calde, îmbrățișări lungi, vorbe blânde…

Î: Super răspuns! Am să-ți urmez sfatul cu NTG. Evident, cât se poate. Acuma, dacă ai intrat în joc și ne-am lămurit cu astea, zic să te prezinți, Raluca Butnariu. Cine ești, ce faci, ce și cum învârți. Ca să știe și oamenii care ne citesc cu cine stau azi la șuetă.  

R: Multă vreme am crezut despre mine că sunt o persoană necomplicată, însă m-am lămurit de-a lungul timpului că lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Mi-au trebuit cam 45 de ani ca să mă lămuresc ce și cum, totul bazat pe studiu și observații personale, desigur. Sunt o ființă visătoare, creativă, curioasă, energică, tenace, ambițioasă și îndărătnică. Deși sunt extrem de răbdătoare și tolerantă, de ceva timp am început să sufăr de alergie la cretinism, minciună și ipocrizie. De, vârsta! În viața de zi cu zi sunt mamă, iubită, fiică, spițer și, din când în când, torcătoare de slove.

Î: E boală grea asta cu alergia la ce-ai zis. Și, cred, tot mai mult răspândită. Nici spițerii, din a căror tagmă faci parte, nu-i știu leacul. Poate că nici nu trebuie lecuită. Mergem mai departe. Ca Angela. Ești din Galați, ai făcut Facultatea de Farmacie la Târgu Mureș, trăiești în Andernach, Germania. Și te întreb așa: cum îți amintești Galațiul? Cum păstrezi în suflet și în minte orașul Târgu Mureș? Ce-i spui unui străin, recte mie, despre Andernach?

R: îmi amintesc Galațiul cu căldurile lui de foc pe timpul verilor și gerurile năprasnice ale primelor 19 ierni din viața mea. Oraș muncitoresc, în care faleza Dunării și centrul vechi păreau niște oaze. Sper că așa au și rămas. N-am mai fost în Galați de aproape un deceniu. Iar ultima dată mi-am croit drum spre casa maică-mii prin niște nămeți înalți până la brâu.

În Târgu Mureș am trăit una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele. Studenția a fost o etapă înfloritoare, căci în timpul ei am scris mai mult de jumătate din romanele mele. Este un oraș pitoresc, la care mă gândesc cu o deosebită plăcere și în care îmi doresc să revin ori de câte ori am ocazia.

Cât despre Andernach, orașul în care mi-am înfipt rădăcinile momentan, el se află pe malul Rinului și este celebru prin cel mai mare gheizer cu apă rece din lume. Se află culcușit între dealuri acoperite cu păduri amestecate și, ceea ce-l face și mai special este faptul că, în urmă cu vreo două decenii, conducerea orașului a decis să transforme unele dintre spațiile publice în grădini de ierburi aromatice, leguminoase și arbuști fructiferi. Cumva, îmi amintește de Târgu Mureș. E un oraș frumos, cu arhitectură veche, străbătut de ruinele unei vechi cetăți romane, cu o promenadă superbă pe malul Rinului și o climă blândă. De altfel, regiunea în care locuiesc este numită Toscana Germaniei.

Î: Foarte frumos descrii Andernach. De trecut pe lista cu destinații de văzut într-o viață de om. Ai ales să pleci din țară. Sau, poate te-a împins viața. De ce – și de când – țara lui Merkel, a devenit și a ta? Sau nu mai e de actualitate să zic despre Merkel? Știai limba germană și a constituit un atu? Și nu trec mai departe fără să te rog să ne spui care e cel mai greu cuvânt de pronunțat în limba germană.

R: N-aș fi plecat din România dacă nu mi-aș fi dat seama de perspectivele pentru fiica mea. A fost un salt în gol fără parașută, pentru că, înainte cu nouă luni de plecare, nu știam o boabă în limba lui Schiller. M-am apucat să învăț limba germană în urma unei crize de revoltă – n-o să intru in detalii – însă factorii decisivi pentru care am ales Germania au fost aceia că fiica mea vorbea limba și o parte dintre rudele mele pe linie maternă se aflau deja aici.

Cel mai greu cuvânt de pronunțat în limba germană este veveriță: Eichhörnchen. Chiar și dacă reușești să-l pronunți, nu poți să-l zici repede de trei ori la rând.

Î: Am încercat. Ai dreptate. E greu. Cum a fost, să zic așa, implementarea ta în spațiul germanic? Ai fost sus de la început, sau ai luat-o de jos, pas cu pas, după cum zice un… mare înțelept contemporan, sau, altfel spus, ai pornit de la firul ierbii? Au curs încă din acel prim moment de descălecare laptele și mierea dorite?

R: Când am ajuns în Germania, în iunie 2014, mierea și laptele curgeau …dar așa, mai aproape de orizont. A trebuit să-mi croiesc potecă până acolo. Nu pot afirma că procesul de integrare a fost unul foarte greu, dar cu siguranță nici ușor n-a fost. Presupun că faptul că am plecat ferm decisă să nu mă uit peste umăr și să torn fundația unei noi vieți a jucat un rol foarte important. N-am pornit chiar de la firul ierbii, dar asta nu înseamnă că nu m-am zbătut. Norocul meu a fost că mi-am încheiat studiile universitare după ce România a fost primită în UE și mi-au fost recunoscut statutul profesional. N-a trebuit să îmi învinețesc creierul de la prima gură de aer teutonic, așa cum au pățit alți colegi de-ai mei, care au ales să trăiască aici, dar care și-au luat licența înainte de intrarea României în Comunitatea Europeană, ceea ce a dus la un adevărat chin lingvistic, pentru că au trebuit să dea diferențele de studiu in limba lui Șmirghel. Ideea este că, deși stăpâneam la momentul descălecării gramatica limbii germane, dialectul în care vorbeau cei din zonă mi-a blocat creierul. Cumva, aterizasem într-o Germanie în care nu se vorbea germana. Se vorbea altceva, dar nu germana. Nu aia de mi-o imaginasem eu. Abia dacă înțelegeam 40 % din ce mi se spunea! Surpriză, șoc, groază, lapte bătut! Bafta mea este că am o intuiție grozavă, sunt tenace și am o memorie cu care poți să forezi betonul. Am urmat un curs local de limbă și am făcut practică neplătită într-o farmacie dintr-un sătuc aflat la 20 de kilometri de Andernach. La nouă luni de la sosirea mea aici, am dat un examen de limbă la Camera Farmaciștilor din Mainz – capitala regiunii – și am intrat oficial sub oblăduirea lor. Pe urmă, calea a fost mai lină. Însă, chiar și așa, preț de încă un an m-am bazat pe empatie și intuiție. Dacă pacienții mei păreau triști, luam un aer consolator, încercând să scot onomatopeele adecvate momentului, prefăcându-mă că le pricep păsul – nu știu de ce, dar umerii mei au lipici la sprijinit frunți apăsate de griji. Bineînțeles că nu pricepeam mare lucru din ce-mi spuneau, dar ei păreau mulțumiți că îi ascultam cu atâta atenție. Dacă erau zâmbitori, îmi strălucea fața de bucurie. Cumva, s-a produs acel declic, iar creierul meu a început să facă mai multe conexiuni. Germana în sine nu este grea, este o limbă foarte logică, însă topica ei te ucide lent.

Î: Scriitoare și farmacistă. Cum se împacă astea două? Și povestește-ne despre fiecare postură. Cum e Raluca scriitoarea, cum e Butnariu farmacista?  

R: Mda, toată lumea are nedumerirea asta. Fiindcă sunt două chestii care par să se afle la antipozi. Am început să scriu înainte să îmi dau seama că tabelul lui Mendeleev nu este scris în cuneiformă, cu accente suave de sanscrită. Și pentru mine a fost o mirare faptul că am început dintr-odată să pricep ce-o vrut omul acela să transmită lumii, în clipa în care s-a decis să aranjeze toate elementele în rânduri și coloane.

Scrisul a fost realmente o revelație. A început ca o joacă și a devenit bătaie de inimă. Chiar și în perioadele în care nu scriu, continui să visez cu ochii deschiși. Găsesc o enormă plăcere și bucurie în a toarce povești. Scrisul mă relaxează și îmi procură tot felul de emoții. Este un deliciu și o provocare. În scris, sunt cum vreau eu să fiu. Cumva, este o îndeletnicire intimă, pentru că o parte semnificativă din ceea ce sunt, simt și gândesc curge prin vârful peniței.

Profesia de farmacist mi se potrivește mănușă. Îmi face plăcere să lucrez cu oamenii, să-i ascult și să-i ajut. Când s-a împărțit zâmbetul, în spatele meu a început să se formeze coada.

Î: Să vorbim despre cărțile tale, te rog. Fă-ne o… hartă. Deci, care sunt, la ce gen le încadrăm, cui se adresează ele.

R: Până în prezent, am fost atrasă doar de două genuri literare: historical și fantasy. Privilegii, Deziluzii, Umbra Nopții, Văpaia Soarelui, Când dragostea ucide…, Fără regrete, Regăsire, Trandafirul scoțian și Nestemata pierdută sunt romane de epocă, iar Crepuscul și trilogia Tărâmul Tăcerii ( Refugiul, Născuți sub zodia tăcerii și Dulcele sărut al morții) sunt încadrate în stilul fantasy. Sunt cărți care se adresează cu precădere adulților. Personal, le consider cărți de vacanță.

Î: Cititorii tăi sunt preponderent femei sau preponderent bărbați?

R: Cred că pot să afirm, fără să mă înșel prea tare, că 95% dintre cititorii mei sunt femei.

Î: Care dintre personajele masculine pe care le-ai plămădit place mai mult, atrage mai tare? Și de ce?

R: Marcus din trilogia cu vampiri și Braxthon din Trandafirul scoțian s-au bucurat de cel mai mare impact la publicul cititor. Sau cel puțin, așa mi se pare mie. Cred că Marcus a câștigat voturi prin sarcasmul și umorul lui sucit, Braxthon datorită șarmului și vicleniei prin care o seduce pe eroină.

Î: Autoare de cărți historical-romance și fantasy. Toate au și sunt cu dragoste. Și te întreb așa: ce înseamnă dragostea pentru tine și cât din trăirile tale e picurat prin cărți?

R: Dragostea pentru mine este fundația pe care s-a clădit lumea și s-a scris istoria din toate timpurile. Oamenii au fost inspirați de acest sentiment în domeniul artei, au fost influențați de el, s-au pornit războaie în numele lui. Personal, nu pot trăi fără dragoste și fără încredere. Iubirea este simplă, însă, de cele mai multe ori, oamenii o complică inutil. Să ții în cuibul inimii tale pe cineva înseamnă să-l accepți așa cum este, fără dorința de a schimba nimic la acea persoană, să-i dai libertatea de a fi ea însăși și s-o încurajezi să-și urmeze visele. Înseamnă să-i ștergi lacrimile și s-o privești zâmbind când doarme. Și, pentru că știu cum se simte iubirea, mi-a fost ușor s-o țes în cuvinte.

Î: Din câte știu, în peisajul contemporan, ești singura scriitoare care i-ai pus un nume inspirației. Frosi, da, zic bine? Vreau să ne-o prezinți pe Fräulein Frosi. E fată de treabă ori te scoate din toate balamalele? Când vine, cât stă, ce-i dorește inimioara, de-astea zic…

R: Fräulein Frosi este o MARE figură. Vine numai când are ceva aprig de spus, stă lipită ca o ventuză de bulbul meu rahidian și o ia din loc după ce se asigură că i-am redat corect toate apăsările. Este o călătorie amuzantă, dar și foarte solicitantă. În primul rând, ea deține GPS-ul și îi face o deosebită plăcere să mă ducă pe poteci neumblate. Câteodată o mai ia și pe contrasens. În al doilea rând, nu prea știe unde este pedala de frână, motiv pentru care ultimele trei cărți au ieșit din tipografie groase ca niște cărămizi. Plus că mai are și prostul obicei să cânte în gura mare. Asta n-ar fi bai, dar e complet afoană…

Acum, lăsând gluma la o parte, mi-e drag de ea de nu mai pot! Fiindcă amândurora ne plac provocările serioase. Dacă un subiect din literatură a fost epuizat în proporție de 90%, ea rânjește malițios, cu ochii la acei 10% care n-au fost exploatați deloc. Și pe urmă începe să-și frece palmele între ele, mă privește viclean și își ridică sprâncenele sugestiv. Și acela este momentul în care încep să nu mai aud ce-mi spune lumea, orele de somn se împuținează simțitor, iar buzunarele halatului mi se umplu de notițe.

Ce-i dorește inimioara lui Frosi? Să scrie cartea pe care i-ar plăcea s-o ia cu ea în concediu.

Î: Te rog să-i trimiți bezele lu’ Fräulein Frosi. E o tipă de toată isprava. Când ne întâlnim, poate ne faci cunoștință. Așa… Cărțile pe care le-ai scris sunt traduse și în germană?

R: Deocamdată, nu am nicio carte tradusă. Dar nici nu mă grăbesc în direcția asta. Dacă e să fie, o să întâlnesc traducătorul potrivit la momentul potrivit. Și totul o să curgă lin.

Î: Ne prezinți, în câteva propoziții, cel mai cel fragment dintr-o carte de-ale tale? Sau, altfel zis, un fragment de proză care te reprezintă, care e rupt, bucată cu bucată, din sufletul tău, care te sfâșie, care te încarcă, nu știu, unul care, fie pozitiv, fie negativ, copleșește, și rupe, și zgrepțăne până la calea sufletului și până dincolo de ea. Știu, e greu, al naibii de greu, dar te provoc să-ți faci o introspecție în acest sens.

R: Oha, sarcina asta se lasă cu un oftat adânc. Mi-e greu să aleg doar unul. Foarte greu. Am selectat un fragment din trilogia cu vampiri, pentru că mi se pare reprezentativ.

”Nu privi în urmă la ce a fost, decât dacă acest lucru îți aduce bucurie. Nu te gândi la ziua de mâine, dacă asta te face să te îngrijorezi. Trăiește acum, fiindcă acesta este singurul timp care-ți aparține. Voi, oamenii, uitați adesea că timpul vostru pe acest pământ este unul limitat și că tot ceea ce aveți este prezentul. Vă proiectați motivele de bucurie sau temerile într-un viitor pe care nu vi-l garantează nimeni și nu trăiți o viață, ci doar iluzia unei vieți. Vă temeți să trăiți, și aceasta este o altă realitate tristă.”

Î: Îhâm… Zice cum trebuie vampirul. Ce înseamnă un scriitor bun, Raluca? Ce are el și altul mai puțin bun nu are? Și nu mă refer, neapărat – sau nu numai – la talent.

R: Cred că un scriitor bun este acela care reușește să creeze o poveste coerentă și captivantă, una care să trezească în sufletul cititorului un amalgam de emoții intense, de neuitat, și care să-l țină înlănțuit de cuvinte până la punctul final. Nu există o rețetă patentată a succesului în scris. Sunt mulți factori cumulativi care intervin în acest proces: maniera în care este relatată povestea, calitatea descrierilor, a dialogului și a umorului, gustul cititorului și starea lui emoțională din momentul respectiv. Însă un lucru este cert: trebuie să ai aplecare spre scris și să fii, la rândul tău, un cititor pasionat.

Î: Scriitorul e, mai degrabă, responsabil, serios, asumat, ori din contră?

R: Trebuie să fie toate trei și ceva în plus. Și acel ceva în plus – o să-l numim generic „țăcăneală inspirațională” – este elementul de autenticitate al scriitorului, un fel de semnătură. La mine este hazul. Îmi place să-mi aduc personajele în situații surprinzătoare, dialogul să curgă rapid, replicile să fie cât mai amuzante.

Î: În ultima vreme, tot mai mulți autori români, împinși și de edituri pentru un câștig sigur și facil, scriu trivial, obscen, porcos. Sigur, nu leșină nimeni. Că doar n-au inventat ei mersul pe jos și apa caldă. Doar că, în afară de sex, poziții, înjurături nu mai găsești nimic în cărțile alea. O fi bine așa, n-o fi… Tu ce zici?

R: O să vorbesc din perspectiva cititorului, bine? Coperta fură ochii și, pe acest criteriu, am achiziționat de-a lungul timpului unele cărți al căror conținut m-a dezamăgit total. Atunci când cumpăr o carte semnată de un autor român, așteptările mele sunt mari, fiindcă avem minți strălucite și condeie puternice în acest domeniu al artei. Prin urmare, îmi doresc o poveste care să mă relaxeze, să mă incite, să mă rupă de realitate. Îmi doresc o lectură care să-mi lase la final un zâmbet, o idee de rumegat, o perspectivă inedită asupra subiectului tratat. În ultimii ani am dat peste vreo două vomitive literare și m-am întrebat cu stupoare cine se afla la conducerea editurii la momentul publicării acelei aberații?!? Nici măcar nu se încadrau la stilul erotic! Bieții, sărmanii copaci! Sacrificați pentru nimic…

Dureros este faptul că ambele tipărituri au primit recenzii sforăitoare pe unele rețele media. Și mai dureros de atât este faptul că cititorul român, mă refer la cel inteligent, iubitor de literatură de calitate, va suferi un adevărat șoc după o asemenea experiență și va refuza să mai încerce un alt contemporan român. Vom fi băgați cu toții în aceeași oală și nu mi se pare cinstit.

În opinia mea, un editor bun ar trebui să atragă atenția autorului asupra graniței dintre erotism și trivialitate.

Î: Eh… Ai pus punctul pe i. Mai greu azi cu editorii care știu calea pe vale a literaturii. Buuuun… Ai vreo revistă literară – și vorbesc despre una în format tipărit, pe hârtie – favorită? Ești membră a vreunui cenaclu literar? Activezi în vreun club de lectură?

R: Nu pot să spun că am o revistă favorită, nu sunt membră în vreun cenaclu literar și nici nu activez în vreun club de lectură. Am luat parte la câteva maratoane literare, dar cam atât.

Î: Cum se vede literatura română de la tine, din Germania?

R: Avem destui scriitori minunați, pe care am avut plăcerea să-i descopăr în ultimii ani. N-am ajuns să-i citesc pe toți cei cărora îmi doresc să le savurez scriitura, căci timpul liber îmi este foarte înghesuit, dar nici în afara graficului nu sunt. Mi se pare că piața de carte românească se extinde frumos și îmi doresc ca o parte zdravănă din ea să ajungă dincolo de granițe în formă tradusă, fiindcă avem cu ce să ne mândrim, chiar avem.

Î: Citești mai degrabă autori români sau mai degrabă germani?

R: Îi citesc mai mult pe-ai mei decât pe-ai lor. Sau, și mai corect, în ultima perioadă am citit mai mult în română decât în germană.

Î: E mare comunitatea literară a românilor din Germania? Mă refer, deopotrivă, la scriitori și la cititori. Cu cine, să zic așa, defilezi? Spune-ne despre acești oameni. Poți să ne dai și câteva nume, că nu ne supărăm.

R: Oh, aceasta a fost una dintre cele mai plăcute surprize din ultimii doi ani, să descopăr cât de extinsă este comunitatea literară a cititorilor români de aici. Pe mulți dintre ei i-am cunoscut personal și am descoperit niște oameni extraordinari, cu o mare disponibilitate sufletească. Încercăm să ne întâlnim ori de câte ori se poate, însă este dificil să ne adunăm grămadă, din moment ce suntem răspândiți pe tot teritoriul nemțesc. Deocamdată, comunitatea scriitoricească românească din Germania, nu este deloc mare. Poate că viitorul va arăta altfel.

Î: Știu pe unul, altminteri, bun la vremea lui, în treaba lui – despre Florin Răducioiu vorbesc – care, după ce-a mâncat altă pâine decât cea românească, a uitat limba română. Și te întreb: se uită, când și dacă un om pleacă pe alte meleaguri, limba română?

R: N-ai cum să uiți limba maternă! E ca mersul pe bicicletă. Poți s-o uiți doar dacă ai plecat din România când aveai cinci ani și nimeni nu a mai vorbit cu tine în limba lui Creangă.

Atunci când trăiești într-o altă țară și nu schimbi o boabă în română cu nimeni preț de câțiva ani buni, poți să ai surpriza să te trezești lovit de un lapsus de toată frumusețea și să-ți vină mai repede pe vârful limbii cuvântul corespondent în limba străină. Mi se mai întâmplă și mie, dar numai când sunt foarte obosită. Dar dacă ai trecut de majorat și ai respirat până atunci numai aer românesc, să te prefaci că ai uitat limba română este o ticăloșie.

Î: Spune-ne ceva să ne meargă la suflet în românește. Dar, zi-ne ceva frumos și în nemțește.

R: Habar nu am ce-aș putea să vă spun în graiul nostru, care să vă țintească drept în inimă. România are oameni extraordinar de inteligenți și de devotați, ale căror voci nu sunt auzite așa cum ar trebui. Țara a intrat într-un declin care nu poate fi oprit decât dacă românii încep să asculte aceste voci și să acționeze în consecință. Am închis cu toții ochii și ni s-a vândut țara. Mergeți la vot, oameni buni, și scoateți România din marasmul în care e. Nu știu dacă v-a mers la suflet ceea ce v-am spus, dar astea sunt vorbele sufletului meu.

Și acum în germană: „Mein Freund ist in eine rumänische Apothekerin verliebt. Niemand macht ihm jetzt Angst.“

În traducere liberă: Prietenul meu este îndrăgostit de o farmacistă româncă. Acum nu-l mai sperie nimic.

Î: Raluca, ai cu tine, în Germania, o candelă, o icoană, o cruciuliță care să-ți știe focurile de la suflet și bucuriile?

R: Sunt un om credincios, dar nu și religios. Icoana mea este mama mea. Ea îmi știe toate bucuriile și indignările.

Î: Ești, din câte te simt, româncă până la ficați. Ce înseamnă românismul și limba română pentru tine? Dar patria? Și, desigur, când spun patria nu mă refer la Germania.

R: Când mă gândesc la România, îmi apar în minte pita și sarea servită în pridvor, înțelepciunea sfioasă a bătrânilor, Plugușorul cântat cu foc, mirosul bălegarului în asfințit pe o uliță dintr-un sat de munte, poeziile lui Tudor Arghezi și proza lui Marin Preda.

Limba română este limba visurilor mele așternute pe hârtie, limba în care-mi șoptește muza, limba în care simt.

Patria este acolo unde te simți cel mai bine.

Î: Minunat răspuns! Și, dacă tot m-am pornit, nu pot să nu te întreb despre dor. Care e al nostru, românesc. Și care doare, care urlă, care răstignește. Ce este dorul, dragă Raluca? Și cum vine? Și cât ține? Și se duce greu?

R: Îmi lipsesc anumite persoane, locuri și unele vremuri, desigur. Adevărul este că îmi este viața atât de plină, încât nu prea am timp să mi se facă dor. Știu că sună ciudat, dar așa stau lucrurile.

Î: Visezi în română sau în germană? Simți românește sau nemțește? Mănânci ca pe la noi sau ca pe la ei? Și acasă… Acasă al tău unde e?

R: Visez și simt în ambele limbi. Iar bucătăria românească are întâietate. Neamțul meu n-a mâncat atâta usturoi în viața lui, cât o mâncat de când și-o pus ochii pe mine! Și nici slană sau ceapă verde.

Acasă pentru mine este locul unde se află toți ai mei: fiica mea, mama mea, omul meu. Acum, acasă pentru mine este aici, în Namedy, un sătuc aflat la doi kilometri de Andernach.

Î: E adevărat că în Germania se mănâncă mulți cartofi sau e un mit?

R: Oh, da, cartoful este garnitura de bază în meniul nemțesc.

Î: Există vreun secret, pe care îl știți doar voi, în Germania, în pregătirea Schwarzwälder Kirschtorte?

R: Dacă există unul, eu nu-l știu, fiindcă mănânc dulce extrem, dar extrem de rar. Asta pentru că, atunci când mi-e foame, îmi trebuie hrană adevărată, și, după ce m-am săturat, nu-mi mai trebuie dulce.

Î: Dacă ești o bucătăreasă bună, dă-ne și nouă o rețetă. Nu contează, de-a noastră, de-a lor…

R: Îmi place să gătesc, dar ajung s-o fac foarte rar. Tot din lipsă de timp. Bafta mea este maică-mea, care ne ține în viață pe toți. Însă, atunci când se întâmplă să gătesc, totul se „execută” ochiometric. Nu pot să vă dau ingrediente fixe pentru o rețetă, pentru că un morcov poate să cântărească 100 de grame sau 300. Mai nou, jumătate din familie este vegană, un sfert vegetariană și un sfert mănâncă tot ce nu fuge suficient de repede ca să se salveze.

Dar uite o rețetă de salată relativ simplu de făcut și gustoasă: un ardei gras măricel, vreo zece ciuperci champignon crude mai grăsălane, o conservă de mazăre (dimensiuni: 6 centimetri înălțime, diametru de 8 centimetri), o conservă cu boabe de porumb (aceleași dimensiuni ale ambalajului ca la aia de mazăre), o ceapă roșie cât o mandarină (dacă mă întrebi cât de mare să fie mandarina, să știi că te transform în personajul negativ din următorul roman!) și o bucată de cașcaval/parmezan. Ceapa, ardeiul și ciupercile crude se taie feliuțe, cașcavalul/parmezanul se dă pe răzătoarea mare, sare, piper și ulei, se amestecă totul cu sârg și se pune bolul pe masă. În principiu, cel care capătă mai mult din salată este cel care este mai iute la capitolul de masticație. Desigur, în funcție de gustul fiecăruia, mai poți adăuga frunze tocate de pătrunjel, ceva feliuțe de ardei iute, sau poți căli ciupercile în ulei până la scade toată apa și se rumenesc nițel.

Î: Cât de mare să fie mandarina?… Lasă, hai să trecem, că nu vreau să fiu vreo coțohârlă în următorul tău roman! Zâmbești mereu, în toate pozele. De se ia zâmbetul, mai ceva ca râia, și la alții. Ești o femeie fericită, Raluca? Și ce e fericirea asta?

R: Da, sunt o femeie fericită. Am realizat că fericirea este capacitatea de a fi recunoscător pentru tot ceea ce viața îți oferă bun în fiecare zi. Și am o mulțime de lucruri pentru care sunt recunoscătoare: am o familie minunată alături, un cuib cald, o pernă moale, o profesie pe care o practic cu mare plăcere, oameni deosebiți în viața mea, o bibliotecă plină cu povești, pădurea aproape și unealta prin care să construiesc lumile pe care le vede Frosi. Nu mă culc înfrigurată sau flămândă. Cum să nu zâmbesc cu toată inima, când mi s-a dat atât de mult?

Î: În ce crezi tu, Raluca Butnariu? Și, extinzând întrebarea, în cine?

R: Cred în frumusețea Universului, în oameni și în mine.

Î: Presupun că și tu, ca tot omul, ai fost nevoită, vreodată, în viață, să te reinventezi. Să reașezi scara de valori. Să te reevaluezi. Ce-ai învățat din astfel de situații? Și ce contează cel mai mult? Și ce se găsește pe primele cinci trepte la scara aia, de valori?

R: Oh, da, viața nu iartă pe nimeni. În cele mai critice momente ale vieții mele am învățat că fără credință și umor n-ai cum să răzbați cu mințile grupate. La 33 de ani am trecut printr-o perioadă extrem de dificilă, care m-a făcut să privesc viața altfel. Am descoperit faptul că oamenii trebuie luați EXACT așa cum sunt și să încetez să le mai atribui calități pe care mi-ar plăcea să le găsesc la ei. Am realizat că singura persoană de la care pot să am mari așteptări sunt eu. Am încetat să mă mai mint și am început să mă ascult mai mult. Și am aflat că am o intuiție care funcționează uimitor de precis.

Ceea ce contează cu adevărat pentru mine este să rămân mereu credincioasă propriilor valori. Iar pe primele cinci trepte se găsesc: sinceritatea, loialitatea, empatia, încrederea și respectul. De fapt, sunt cam toate proțăpite pe aceeași treaptă, fiindcă toate cinci sunt la fel de importante pentru mine.

Î: Îți mulțumesc pentru sinceritate. Și nu doar. Când am pornit seria de interviuri neconvenționale, am zis să adresez și întrebări cu sau.

Adică, răsărit sau apus?

R: Apus. Mie îmi este somn când trebuie să mă scol, nu când trebuie să mă culc.

Î: Valoare sau calitate?

R: Valoare.

Î: Dostoievski, pe care-l tot pomenește toată lumea zilele astea, sau Thomas Mann?

R: Umberto Eco.

Î: Șnițel – adică schnitzel – sau chiftea?

R: Chiftea. Cu mult usturoi și verdețuri, desigur.

Î: Romy Schneider sau Vasilica Tastaman?

R: Vasilica Tastaman, definitiv.

Î: Magnolie sau liliac?

R: Liliacul este floarea mea de suflet.

Î: Vin sau bere?

R: Vin. Categoric.

Î: Mai degrabă succes sau mai degrabă baftă?

R: Să fie baftă, că succesul vine el.

Î: Ich liebe dich sau ti amo?

R: Ich liebe Dich.

Î: Doamne ferește sau Doamne ajută?

R: Doamne ajută! Să rămânem optimiști, zic.

Î: Bitcoin sau euro?

R: Euro.

Î: Film sau carte?

R: Întotdeauna va prima cartea!

Î: Rochie de vară sau rochie de seară?

R: Rochia de vară. La alea de seară trebuie să porți tocuri cui, iar eu țin la sănătatea picioarelor mele.

Î: Vieru sau Păunescu?

R: Ah, pot să îi aleg pe amândoi?

Î: Câinii cu covrigi în coadă sau gaura covrigului?

R: Gaura covrigului, dacă o dau eu.

Î: Verde sau albastru?

R: Albastru.

Î: Jazz sau manele?

R: Rock medieval și simfonic. Jazz-ul mă depășește, manelele îmi provoacă spasme cerebrale.

Î: Rădăcini sau mlădițe?

R: Rădăcini. E nevoie de ele, dacă vrem mlădițe.

Î: Nestemate sau briliante?

R: Nestemate. Îmi plac culorile.

Î: Exil sau băjenie?

R: Exil. Este mai bine să sufere unul, decât toți.

Î: Facem, da, c-așa e tipicul interviului, și un exercițiu de imaginație. Doar lăsăm închipuirile, pentru frumusețea jocului și a răspunsului, să zburde. Vine – batem în lemn și zicem Doamne ferește! – o foamete îngrozitoare. Printr-un cumul de factori, pe tine te prinde, oarecum, bogată. Oricum, mai bogată ca marea majoritate a oamenilor. Ai aur, ai bani, ai pâine, ai legume, ai carne, ai prăjituri, ai și apă. Ce și cui din lumea scriitoricească – asta, contemporană, și, dacă se poate din România – dai din preaplinul tău?

R: Ioiii, altă întrebare n-ai găsit? Nu pot să aleg, fiindcă n-am apucat încă să-i citesc pe toți contemporanii mei, despre cei care simt că au degetele înmuiate în praf de aur. Nici tușul tău n-am ajuns să-l gust, spre rușinea mea, dar o să recuperez. Ideea este că mi-ar fi tare greu să aleg pe cine să hrănesc și pe cine să las să flămânzească, judecând doar după criteriul talentului și al ingeniozității. Și, la cât sunt de bleagă, cred că aș mântui foarte repede rezervele de aur, pâine, legume, carne, prăjituri și vin. Fiindcă, având în vedere că sunt bogată, n-aș da apă, ci aș dărui vin. Dintr-ăla bun, de îndulcit necazul. Aș da la toată lumea, căci altfel mi-ar fi perna grea și dumicatul amar.

Î: Îți mulțumesc mult pentru dialog și pentru povești, Raluca! O plăcere imensă, până la spațiu, să tăifăsuim amândouă. Fie-ți muzele aproape acum și pe mai departe! Asta… Frosi. Frosi să-ți stea de-a dreapta…

R: Doamne ajută, ca să păstrăm firul narativ pe același ton!

Mulțumesc frumos, distinsă doamnă, pentru acest interviu unic. Și vă mulțumesc vouă, dragi cititori, pentru că ne-ați fost și ne sunteți alături. Vă îmbrățișez cu toată inima și vă sărut sufletele! Nina Marcu