Mai vine?

Mai vine? Ori, pe sistemul ala, bala, portocala, azi aici, mâine-n Focşani, anu’ ăsta ne sare? Că, mai ştii, n-o ieşi la vopsea cu toate zonele pe unde tre’ să ajungă… Deh… Cât naiba să se-ntindă şi să se-xtindă şi ea?

Că doar nu e elastic de-ăla de era odinioară şi ne ţinea brăcinarii strânşi pe şolduri… Ce ştie generaţia tânără ce era ăla… Că aplicaţie cu aşa ceva, pe telefon, cred că nu s-a inventat. Alo, cercetătorii britanici, s-aude? Nu băgaţi şi voi o întindere d-asta?

Aşa… Cum ziceam? A, da. Vine? A zis careva că da, vine? Nu, n-a zis, nu? Vorbind cinstit, nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea. Că mai sunt şi de-ăia, parol, de n-o vor. Eh, zic ei, să nu vină. Că iar ne turmentează cu aerele ei şi cu zăduful ei şi cu pârjolul ei. I-o fi auzit, mă gândesc, şi ea. Şi s-a făcut, nu foc şi pară, ci frig şi ploaie. Io, cu toată fiţăraia ei, de ce să zic, o vreau.

O aştept. Sunt cu milioane de gânduri la ea. Să vină, o dată, naibii, că tare o mai iubesc! Şi, ca mine, ştiu precis, da’ precis, precis, mai sunt şi alţii. Mda… Noi o vrem. Da’ ea, uite, nu ne vrea! Nu a auzit – mă gândeam io că are lipsuri în lista de lecturi – de Lăpuşneanu. Şi ce dracu’ să faci, iubire cu sila se cheamă viol. În plus, şi soră-sa aia, de dinaintea ei, a umblat creanga şi, când trebuia să vină, ce să vezi, n-a mai venit! Noi, tot aşa, am anunţat-o, am aşteptat-o, am întins covorul roşu, de să păşească în vârful degetelor, ca o divă, pe el. Iar ea, ce mai, ruşine Dinu Patriciu… asta… ruşine obrazului, a fost neimpresionată de gesturile şi de aşteptările noastre.

S-a-ncârdăşit cu ploile, a intrat în amantlâc cu vântul, a cerneluit orizonturile, a mătrăşit frumuseţe de flori şi a fost, pardon de expresie, o dezmăţată trei luni, cât era în grafic că trebuie să fie pe aici, ca să semneze şi ea condica de prezenţă. E clar: nu iese la pontaj, dacă i-l faci. Are lipsuri mari şi, parol, nici minimul pe economie nu-l merită, darmite să-i mai plătim şi ore suplimentare.

Io, pe cuvânt, n-am văzut-o. N-am simţit-o. Nici măcar parfumul – deşi am avut radarul în funcţiune – nu i l-am detectat . Ca altă dată… Ehei, altă dată… Dar, mă rog, asta, cum ar veni, fuse – deşi numai în scripte, nu şi în realitate – şi se duse. Ce facem cu astalaltă? Vine sau nu vine? Ştiţi ceva? N-o mai şti drumul?

Acuma, ca s-o zicem pe-a dreaptă, cum şoselele patriei nu prea au indicatoare şi nu prea îndreaptă, pe bune, omul unde vrea s-ajungă, n-o mai şti să vină şi s-ajungă. Te rătăceşti şi om în putere, darmite ea… Ca să nu mai zic și de starea drumurilor noastre. La vecini, în Ucraina, e război.

La noi zici că a fost, că tot într-un război am ținut-o, așa sunt de avariate drumurile… Da’ GPS n-o avea? Un prieten n-o putea să sune? Mda… Poate n-are credit la telefon. La guvernu’ lu’ Ciucă al nostru n-o putea să întrebe? Că miniştrii ăştia, toţi, domn’le, ştiu, cu exactitate de ceasornic elveţian, ce şi cum. D-aia zic, ar lămuri-o. Iar eu repet – ce să fac, sunt pusă pe replay – aceeaşi obsedantă întrebare: vine sau nu vine?

Adică mai vine ori nu mai vine? De vreo trei ori am strâns bulendrele groase, de iarnă, şi le-am scos din dulapuri pe alea subţiri şi, tot de atâtea ori, am făcut rocada. Nţţţţţ… Nu e de lăsat la talie. Că şi-al meu, seara, când mă dezbracă, face ochii mari la câte izmene, pulovere, nădragi, pufoaice, şube, geci – nu neapărat în ordinea asta – am pe mine, de la frigurile şi de la ploile astea. Şi, să dea naiba, dacă mai am răbdare şi determinare să suport hachiţele astea.

Vara aia pe unde – mama mamei ei de situaţie (dă, pe bune, mai bine la condei mama mamei, decât bunica) – hălăduie? Mai vine? Mai apare? Mai bate, cioc, cioc, şi în poarta noastră? Aţi văzut-o pe undeva? Aţi auzit ceva, în sensul ăsta? Şi vorbesc, parol, serios: mai vine?