Am scăpat de duşman…

Gata! Gata! Am scăpat de duşman! L-am mătrăşit. I-am dat la temelie. L-am scos din circulaţie. L-am făcut, pe cuvânt, zob, praf şi cenuşă. L-am, cum ar veni, anihilat. Gata! Caput! De grija asta, am scăpat.

Stătea de mult în coasta mea. Îmi lua, doar când mă gândeam, cheful de orice. Îmi dispărea, la vederea lui, şi pofta de îngheţată. Şi, dacă nici de asta nu mai aveam pornire, cam înţelegeţi voi, cum stătea treaba. Ghem mi se făcea pe la ramazan, pe la ficat, din cauza lui.

A duşmanului ăstuia, cum am zis. Şi, cum şi azi noapte, răpăiau gândurile pe acoperişul cerebelului, mi-am zis că e momentul pentru o vitejie. Vitejie, de-a dreptul, nu acţiune vitejească. Eroism, ce mai… Şi, ca să zic aşa, să moară duşmanul meu, dacă mă laud sau exagerez. Vitează am fost! Eroină, pe bune. Ecaterina Teodoroiu îşi scotea, zău, şapca în faţa faptelor mele şi zicea: aşa, da!

Şi, dacă tot mi-am propus io că e momentul să fiu vitează, hai la arme, fată. Pe ei şi pe mama lor! Rade-i! A, v-am derutat? Am spus despre duşman şi acum vorbesc la plural… Aşa e. Aveţi ochi bun. Dar am şi eu dreptate.

Păi, uite de ce. În timp, că aşa e când eşti cu un om minimum 166 de ani, se strâng, dacă nu-i arunci din prima, de la prima desperechere, adică, sute, de n-or fi fiind, naibii, mii, de ciorapi bărbăteşti. Pe care, ce să vezi, la spălare, maşina i-a bulit, aşa inseparabili, cum erau, sau cum trebuia să fie, ei.

Eu, şi nici soţul, n-am avut timp, dar nici apetit, să le facem ciorapilor bărbăteşti împerecherea. Pe cale naturală, adică ei, aşa, într-o seară să se adune unul cu altul, să se ia, ca nişte îndrăgostiţi, nu s-a produs mirificul proces. Dar nici de aruncat – greşeala mea – nu i-am aruncat.

Am cumpărat alţii. A fost mai simplu. Aşa că, s-au strâs doi saci umflaţi ca balonul, de stă să explodeze. Cum la oraş, mă încurcam prin dulapuri de ei, le-am făcut mutaţie definitivă la ţară. Ce flotant, definitiv! Că nu mă încurc. Aici e spaţiu mai mult. Încap şi mama şi tata ciorapilor, nu numai ciorapii.

Dar, din motivele arătate mai sus, nu m-am băgat pe ei, neam! Doar la aşa gând, mă apucau pandaliile. Ferească Dumnezeu! Ei, şi acuma, cum zic, m-a prins vitejia. Şi curajul. Şi nebunia. Şi, ce să vezi, hai să descâlcesc ciorăpăria lu’ peşte. Adică, nu a lu’ peşte, a omului din dotare. Şi scot duşmanu’ din saci. Şi întind cu ei o cameră întreagă. Mărişoară, de ce să zic. Dar cu loc insuficient pentru aşa operaţiune de amploare. Îmi trebuia platoul Bucegilor. Domn’le, mi-am pus şi ochelarii, ca să văd bine şi să fac, dacă tot m-am apucat, treabă ca lumea.

Aveam, serios, chef, la început. Şi elan. Şi determinare. Numai că, repede, repede, mi-am dat seama că-mi prind urechile. N-am bănuit că negrul ăsta afurisit are atâtea nuanţe. Şi nici că există atâtea tipuri de dungi şi dunguţe şi dunguliţe, în – şi pe – nişte amărâte de şosete. Şi că unele sunt mai lungi, altele mai scurte. Şi că…

Oricum, m-a apucat durerea de cap. Şi am început să-mi pierd răbdarea. Mi-am făcut-o cu mâna mea. De ce dracu’ am ţinut io duşmanu’ în casă, atâta timp? Poate să fac o clacă, să dau nişte gogoşi şi nişte vin şi să vină o armată de oameni răbdători, ca să aleagă din tona asta de ciorapi, pe ăia de se pupă, fix, pe gură.

Mi-a mai venit idea – mirifică – să-i pun în concubinaj, cum o fi, cum mi-o veni. Adică să nu fie identici, dar, pe ici, pe colo, să semene. Apoi, mi-am dat seama că fac, naibii, o gafă de proporţii. Că i se văd omului, de sub pantaloni, ciorapii. Şi, mai mare circul să vadă lumea că are un ciorap într-un fel şi altul în alt fel.

Aşa că, după ce m-au prins, pe rând, ciuda, mâhnirea, furia, zambalucii, am hotărât: le dau foc! Termin cu ei. Stau cu gândul, atârnată, că am ciorapi de schimb. Mă încurc de ei prin casă. Deja, au ieşit din trend. Chit că nu cereau, săracii, nicio strachină de ciorbă. Şi, azi, la lumina aurorei, am încins foc mare cu tona de ciorapi.

Ce-i drept, după multă buchiseală, am salvat vreo zece, 12 perechi. Dar, restul, cenuşă s-a făcut. Şi, gata, am scăpat de duşman. I-am dat la temelie. L-am desfiinţat. I-am făcut de petrecanie. Am scăpat de-o belea. Nu mai există. S-a dus unde se duc, când se duc, cocorii. Gata! Am scăpat de duşman!