Povești spuse cu pensula. Fata cu șorț înflorat, stăpână peste roșul, verdele, albastrul lumii…

E pictoriță și e talentată. E responsabilă și e serioasă. Are simțul umorului și râde descătușat. În loc să dea banii pe rochii, îi dă pe materiale de pictură de calitate. Spune despre roșu că e păcatul dintâi. Și despre albastru că e dumnezeire. Are șorț cu flori și îi place zborul. Palat, nu, n-are. Iubește primăvara. Și oamenii. Și culorile. Și astea toate o iubesc pe ea. Se numește Ada Badea – mă rog, pe la scripte Adriana Badea, dar nu ne-om lua din asta… Și și-a deschis ferestrele sufletului ca să mă lase, pe mine, o nepricepută, să cotrobăi pe acolo, prin suflet. Cel care e dincolo de canaturile cu flori.

Î: Mai întâi și mai de toate, ca să folosesc o exprimare consacrată, vreau să te prezinți, Ada Badea. Ca să știe lumea cu cine stau la taclale.

R: Mă numesc Adriana Badea. Ada îmi spun prietenii și cei care mă cunosc de pe Facebook.

Î) Ada, îți spun din capul locului, ca să mă ierți dacă mă fac de râs: tufă sunt, tufă! Deși îmi place mult pictura, n-am aprofundat niciodată și nu știu nimic despre acest domeniu. Așa că, o iau, acum, cu întrebările, cum îmi vine. Și tu ia-mă cum sunt, adică, pafaristă. Zi-mi, pentru început, cum a început totul. Cum a venit, cum te-a prins, cum te-a ținut. Și, dacă pe urmă, a fost nevoie să desăvârșești totul prin studii de specialitate. Despre pasiunea pentru pictură, zic.

R: Începutul meu cred că a fost ca mai toate începuturile artistice. În școala generală nu o lăsam pe mama să-mi facă desenele, așa cum văzusem că procedase la sora mea mai mare. Îmi făcea o mare plăcere să desenez. Citeam povești și romane de capă și spadă, apoi desenam prințese îmbrăcate în rochii de catifea și de tafta. Când a venit vremea de admitere la liceu, nu am primit încurajarea din partea familiei de a merge spre un liceu de artă, deoarece considerau că artiștii sunt prea ”boemi și muritori de foame” și, peste toate astea, eram și fată! Așa că, din ambiție și revoltă, mi-am depus dosarul la liceul la care se intra cu media cea mai mare din București, pe vremea aceea, Liceul de Informatică, actualul Tudor Vianu, unde am intrat, spre surprinderea părinților. Acesta cred că a fost momentul în care ai mei au început să aibă încredere în ce pot să fac. Abia în clasa a XI-a m-am apucat serios de desen pentru admiterea la Facultatea de Arte, unde am picat prima sub linie, la prima încercare! Datorită pregătirii mele din liceu și la rugămintea mamei, al doilea an am dat la Institutul de Arhitectură București, crezând că nu intru, dar să îi fac hatârul mamei, iar anii următori îmi văd de lumea mea artistică. De data asta, am fost eu surprinsă când am intrat și au urmat niște ani în care începusem să cred că acela este destinul meu și degeaba mă împotrivesc. Mi-am luat o diplomă cu care am profesat doar un an și ceva. Căci, viața s-a milostivit de mine și mi-a scos în cale oameni care m-au încurajat să nu-mi abandonez visul artistic. Și, iată-mă că, după mulți ani, am dat admiterea din nou la Universitatea de Arte, unde mi-am luat licența la secția design, apoi un master la secția Artă murală. Am pictat aproape 15 ani icoane bizantine și am participat la numeroase expoziții colective în țară și în străinătate.

Î: Pe sistemul ce-a fost întâi, oul sau găina, te întreb: pentru un artist e important să fie întâi preocupat și dedicat desenului sau în primul rând picturii, ca să fie desăvârșit? Sau asta nu contează? Adică, zic dacă e o regulă în legătură cu care începi dintre cele două.

R: Acum, după ce v-am zis parcursul meu școlar, cred că nu o să fie o surpriză când vă voi spune că mi se pare extrem de important studiul desenului și mai apoi cromatica. Consider că te naști cu simțul culorii, iar dacă nu-l ai, îl poți dobândi, într-o oarecare măsură, prin teorie.

Î: E preferabil să spun artist plastic sau pictor? Ori nu are importanță?

R: Nu cred că are importanță. Toți suntem artiști!

Î: Cât de mare e atelierul tău și câte lucrări ai acolo?

R: Atelierul meu este construit după un proiect gândit de mine, pe vremea când pictam icoane și nu aveam nevoie de prea mult spațiu. Acum, însă, înainte de expoziții, când se strâng multe lucrări, devine un labirint prin care mă strecor cu grijă să nu dărâm ceva. Mi-aș dori mai mult spațiu, însă mă mulțumesc și cu ce am deocamdată!

Î: Cum începi să pictezi un tablou, o lucrare, ceva care-ți poartă semnătura? E nevoie de o schiță, pornești direct?

R: De regulă, îmi schițez în creion compoziția direct pe lucrare. Nu intru în foarte multe detalii, pentru că sunt nerăbdătoare să ajung la culoare. Și, de multe ori, lucrarea se schimbă pe parcurs. Lucrând, îmi vin și alte idei și, mai totdeauna, la final nu este ce mi-am propus la început decât idea principală.

Î: Pictezi mai mult pe hârtie sau mai mult pe pânză? Ori, nu știu, pe lemn, pe sticlă…

R: Pictez pe orice suport mă inspiră, hârtie, lemn, pânză, sticlă, metal… Dar, dacă ar fi să aleg, ce îmi place cel mai mult este lemnul.

Î: Ai pictat, pictezi și icoane?

R: Da. V-am zis aproape 15 ani.

Î: Câte pensule ai, Ada? Sunt de mai multe feluri, nu? Și aici mă refer și la forma lor, dar și la felul părului din care sunt făcute, sintetic, natural…

R: Asta e o întrebare care, inițial, m-a amuzat. Dar apoi mi-am dat seama că sunt un pic maniacă atunci când vine vorba despre materiale de pictură. Prefer să dau banii pe materiale de pictură decât pe rochii. Îmi cumpăr pensule cu zecile și mi le pun în cutii de care uit, pentru zile ”negre”! Dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materiale bune. Dacă nu am pensulele, culorile, suportul, așa cum mi le doresc, am senzația că nu îmi iese nimic. Respectul pe care îl atribui muncii tale, acesta ți se va întoarce. E ca într-o relație: trebuie să dai tu mai întâi, ca, apoi, să primești.

Î: Ce pictezi mai mult, mai repede, mai pe sufletul tău? În ce simți că excelezi și, la urma urmei, în ce picuri mai mult suflet?

R: Totdeauna mi-au plăcut oamenii. Îmi plac figurile umane, de aceea îmi este mai ușor să mă exprim figurativ. Îmi place, însă, să provoc privitorul la o poveste. Să-i fac trimiteri printr-un element, fie el o pasăre, un măr, un fulg, o fereastră, o linie, un fir roșu… E interesant cum fiecare, prin bagajul său emoțional, intelectual, cu care vine și privește o lucrare, găsește o altă interpretare a temei.

Î: E mai greu să pictezi un portret sau un peisaj?

R: Depinde de starea pe care o am. Sunt zile în care, deși vreau să lucrez, nu îmi iese nici portret, nici peisaj. Atunci, prefer să îmi pregătesc următoarea lucrare. Să prepar un lemn, să șlefuiesc, să-mi gândesc rama.

Î: Care dintre toate lucrările pe care le-ai realizat îți e cea mai dragă? Spune-mi câteva nume ale acestora. Și cum alegi aceste nume.

R: Întotdeauna, ultima lucrare este și cea mai dragă. Cel mai greu îmi e când nu pot să mă despart de ele, în unele îmi exprim trăiri proprii, sentimente, temeri, speranțe, vise, iubiri. ”Contopire”, ”Legarea primăverii”, ”Metamorfoză”, ”Revărsare”, ”Devenire”, ”Timpul iubirii”, ”Vama timpului simplu”, ”Muguri de zbor”, ”Împământare”, ”Leac din cer” , ”Aurora” și multe altele …. Mi-am păstrat câteva lucrări din ceea ce am lucrat, cu gândul la cum le voi privi peste ani, să-mi văd singură parcursul și evoluția. Cât privește titlurile, încerc să le dau cât mai poetice și cât mai sugestive.

Î: Cu cine te asemeni la modul de plăsmuit povești cu penelul?

R: Chiar nu știu. Îndrăznesc să visez că am propriul meu stil. Însă, mai am multe de spus și de ”povestit”…

Î: Pentru tine arta e profesie ori hobby?

R: În mod clar Profesie! Deși în timpurile noastre și pe pământurile noastre, e greu să supraviețuiești din artă, dar dacă nu consideri arta ca profesie, riști să îi acorzi timp doar ca hobby.

Î: Mergi pe acrilice, pe uleiuri, pe acuarelă?

R: Îmi stabilesc tehnica în funcție de suport. Câteodată îmi place să le combin, să găsesc texturi sau tehnici noi.

Î: Ce culori te reprezintă? Și cât de ușor se lasă ele mânuite de penelul tău? Chiar: penel sau pensulă?

R: Paleta mea cromatică este destul de restrânsă, zic eu. Îmi plac griurile colorate, în care intervin printr-un contrast cu o culoare mai puternică: roșu, galben, albastru… Câteodată, le împing eu de la spate, altădată, mă las dusă de val, ori îmi spun ele de la început totul.

Și, deși îmi plac poeziile, prefer pensulă în loc de penel!

Î: Povestește-ne despre culori calde și culori reci. Și, de asemenea, spune-ne dacă unele sunt, nu știu, de bază, principale, față de altele. Ori, poate toate sunt la fel de esențiale?

R: Culorile exprimă o stare! Îmi aduc aminte că am învățat la un curs în facultate, la Arhitectură, psihologia culorilor. Culorile îți imprimă un comportament. Ele ne însoțesc pretutindeni pe stradă, în casă, la masă, nu numai în artă. Este foarte interesant cum, prin culoare, poți transmite un sentiment, o dorință!

Î: Foarte interesant! Dă-mi o definiție proprie a câtorva culori. De exemplu, eu la roșu zic asfințit incandescent. Tu?

R: Roșu – forță, curaj, păcatul dintâi. Galben – îndrăzneală, soare, gelozie. Verde – iarbă, natură, tandrețe. Albastru – seninătate, împăcare, dumnezeire.

Î: În ce anotimp sunt cele mai fascinante culori? Și, nu știu, uneori e nevoie în tonurile pe care le folosești și de umbre?

R: Deși sunt născută în plină iarnă, îmi place primăvara cu toată încărcătura ei de culoare, de emoție, de tril de păsări, de parfum de mărgăritare, de lumină caldă, îmi place verdele (în 2019, una dintre primele mele expoziții personale se numea Bucata mea de verde).

Î: Ada, am o mare curiozitate: ce cu ce amesteci ca să iasă cel mai fabulos albastru pe care l-a văzut universul?

R: Pe albastru nu poți să-l amesteci decât cu visuri, cu dorințe și cu un strop de speranță!

Î: Pânza e musai să stea întinsă ori se poate face și sul?

R: În ultimii ani, am pictat mai mult pe pânză lipită pe panel din lemn, ori pe lemnul în sine, decât pe pânză întinsă pe sașiu. Încă nu am găsit o modalitate să-mi ”roluiesc” lemnele, deși mi-ar fi de mare folos ca spațiu în atelier!

Î: Ți-am zis că sunt pafaristă! Iau acum, de la tine, niscaiva notițe. Câte expoziții ai la activ, Ada? Și cât de repede le organizezi? Nu știu, una pe an, altfel… Și, mai spune-mi: e preferabil să zic expoziție sau vernisaj?

R: Pentru că de pictura ”de șevalet” (cum i se mai spunea) m-am apucat destul de târziu, mulți ani pictând icoane, nu am multe expoziții personale, cred că sunt cinci. Am avut foarte mari emoții la prima expoziție personală, emoții care mă însoțesc de fiecare dată, la fiecare vernisaj. (Vernisaj se numește deschiderea expoziției)…

Î: Aha, am înțeles…

R: Cred că, printr-o expoziție o dată pe an sau chiar la doi ani, este suficient să-mi arăt preocupările și evoluția artistică. Este un efort considerabil, emoțional, dar și financiar, susținerea unei expoziții (de aceea, mulți artiști nu pot, deși și-ar dori să o facă). Pe de altă parte, nu mi se pare că mai sunt vremuri prin care să mai demonstrez printr-un CV activitatea mea ”laborioasă” artistică. În ziua de azi și, mai ales, după ultimii doi ani de pandemie, în care nu am mai avut interacțiune umană la expoziții, mi se pare că lumea s-a deschis și către alte forme de acumulare de frumos. E trist, dar trebuie să iau și partea buna (din toată această izolare) și, de multe ori, am devenit  mai ”vizibilă” prin intermediul internetului decât printr-o expoziție. Însă, cine vrea să simtă cu adevărat încărcătura unei lucrări nu o poate face decât ”pe viu”, într-o expoziție, într-un muzeu, într-un atelier.

Î: Care e cea mai recentă expoziție? Unde este organizată și unde te găsesc iubitorii de artă?

R: Chiar de curând, pe 7 mai, am deschis cea mai recentă expoziție, ”Culegători de zbor” se numește, alături de Ileana Oancea, o sculptoriță minunată, la Centrul Cultural Ion Manu Otopeni. Cu Ileana Oancea nu mă cunosc de foarte mult timp, însă, de când ne-am descoperit, am simțit că ne potrivim artistic și ne-am dorit o expoziție împreună. Expoziția poate fi vizitată în fiecare zi până pe 1 iunie.

Î: Foarte tare! Să ne grăbim, atunci! Ada, îmi spui un pictor celebru care îți place? Dar o pictură celebră?

R: Îmi plac mulți pictori, de la flamanzi, la impresioniști, Memling, Hieronymus Bosch, Brueghel, Vermeer, Monet, până la contemporanii Christian Hook, Ștefan Câlția.

Î: Ce părere ai despre cea de-a doua Mona Lisa? Ori Gioconda Torlonia de la Roma, cum i se mai zice? Este a lui Leonardo sau a vreunui ucenic de-al său?

R: Dintotdeauna, lumea e avidă de senzațional, de celebritate. Nu știu ce să zic în cazul de față, însă, de regulă, mulți artiști, când au fost pasionați de o temă, de un model, au făcut diverse variante de lucrări, în speranța că spun mai mult cu fiecare lucrare, până au simțit că au epuizat suficient tema. De exemplu, Claude Monet a pictat tema nuferilor de peste 250 de ori, dacă nu luăm în calcul și cele distruse de artist.

Î: Nu știam. Vezi, câte lucruri aflu de la tine, Ada? Ia zi-mi: e greu să restaurezi un tablou? Dar să delimitezi un fals de un original?

R: Nu știu cât de greu e, dar știu că trebuie să ai o răbdare de Sisif. Trebuie să aprofundezi latura artistică, dar și pe cea tehnică, pentru a putea restaura o lucrare. Mi se pare la fel de grea meseria de restaurator ca aceea a unui neurochirurg, doar că nu simți respirația.

Î: Pânza unui tablou trebuie să se asorteze cu rama? Cum facem asta?

R: Uneori, rama poate să ajute lucrarea, rar alteori, poate să o strice. Dacă lași asta în grija cumpărătorului, îți asumi acest risc. De aceea, eu țin foarte mult să-mi înrămez singură lucrările, cred că ține și de respectul pe care îl dau muncii mele (despre care v-am mai povestit). O lucrare neînrămată mi se pare neterminată. De multe ori, chiar mă ajut de ramă sau gândesc compoziția de la început cu o ramă specială, pe care continui povestea, pictura. Poate că și pregătirea mea profesională îmi cere, câteodată, să nu mă limitez la o suprafață plană de pictură și gândesc tridimensional. E adevărat că am norocul să-l am pe tatăl meu alături, care, deși e inginer, mă ajută și îmi pune în aplicare toate ideile năstrușnice de rame din lemn. Deși are o vârstă înaintată, are o răbdare fantastică și o minte sclipitoare. Nu îmi vor ajunge zilele să-i mulțumesc pentru cât m-a ajutat în toate.

Î: Ești o norocoasă. Ce ai acum pe șevalet? Și spune-ne despre paleta ta. Auzi, ai și un șorț pe care îl folosești?

R: Pe șevalet am multe proiecte, deocamdată. Am câteva proiecte de copertă de carte și căutări pentru următoarea expoziție. Și am un șort înflorat și murdar!

Î: La noi există colecționari de artă gata să sacrifice orice pentru un tablou, să zicem?

R: Există colecționari de artă, cu siguranță, dar mulți cumpără considerând arta ca pe o investiție. Ceea ce mă bucură pe mine e, însă, că sunt oameni cu puteri financiare medii, poate chiar scăzute, dar care fac sacrificii enorme și își achiziționează câte o lucrare pentru a-și îmbogăți sufletul și ochii și nu recurg la un print sau la o reproducere banală. Mă mai bucur și că interesul pentru artă a început să se miște prin apariția de spații expoziționale noi, galerii particulare, locuri chiar și improvizate. E greu să ai acces să îți expui lucrările în două-trei galerii de artă care au rămas în patrimoniul Uniunii Artiștilor Plastici din București, unde expun mai mereu aceiași artiști.

Î: La voi, la pictură, e la fel ca la literatură? Care e socotită de mulți o cenușăreasă pe scena socială. În sensul că lumea – așa se spune, nu mai citește, nu mai cumpără cărți… La expoziție vine lumea?

R: Nu cred acest lucru! Lumea citește, se bucură de o piesă de teatru, de operă, de un concert, am văzut chiar cozi imense la muzee, din fericire, vine și la expoziții. Doar că, din cauza vremurilor în care ne-am înmulțit, și a internetului, prin intermediul căruia navigăm prin timp și spațiu instant, ne-am împrăștiat. Și azi, sunt convinsă că se întâmplă același lucru ca și acum trei, patru sute de ani, din punct de vedere al interesului pentru cultură, doar că, la altă scară.

Î: Mă bucură ce spui. Hm… Care popor al lumii crezi că e cel mai bogat, datorită artei pe care o are în păstrare și în dotare?

R: Greu de spus. De regulă, sunt popoarele cu multă istorie, istoria civilizației sau de cucerire. Sunt popoare care au ”creat”, Italia, Franța, Spania, dar și popoare care, pe lângă ”creare”, au achiziționat (ca program de stat), Marea Britanie, SUA, sau au luat ca prada de război, Rusia, Franța… E foarte important să călătorești, să vizitezi muzee, să privești în realitate lucrări de artă. Niciun album de înaltă calitate nu reproduce energia pe care ți-o da o lucrare în realitate.

Î: Cred că oamenii care pictează, mă refer la cei talentați, ca tine, au în penel o doză imensă de dumnezeire. Cum se obține ea? Prin muncă multă, prin talent, e de la ursitoare?

R: Consider că talentul este 1%, restul este muncă. Degeaba ești înzestrat cu talent, dacă nu muncești, degeaba muncești, ai și talent, dar nu ai creativitate. Rămâi un simplu manierist.

Î: Acum, dragă Ada, am niște întrebări mai, cum să le zic, întrebătoare. Cu una ori cu alta. Și zic s-o luăm frontal. Deci… Picasso ori van Gogh?

R: Picasso.

Î: Unt sau margarină?

R: Unt.

Î: Zbor sau salt?

R: Înălțare.

Î: Crivăţ sau alizeu?

R: Niciunul, vânt de primăvară!

Î: Vernisaj sau proiect?

R: Proiect.

Î: Visuri sau vise?

R: Vise.

Î: Cufăr ori seif?

R: Cufăr, cu siguranță!

Î: Milano sau Berlin?

R: Paris!

Î: Patalama sau talent?

R: Și, și…

Î: Mâncare sau hrană?

R: Masă cu prietenii.

Î: Câine sau pisică?

R: Pisică.

Î: Mona Lisa lui da Vinci sau Țărăncuța lui Grigorescu?

R: Da Vinci…

Î: Vampă sau vedetă?

R: Să lași ceva bun în urmă.

Î: Papuci sau târlici?

R: Picioare goale.

Î: Fercheş sau efeminat?

R: Aranjat.

Î: Antena 1 sau Protv?

R: Radio muzical

Î: Lingură sau polonic?

R: Polonic.

Î: Prispă sau verandă?

R: Verandă.

Î: Restaurant sau local?

R: Picnic.

Î: Cina cea de taină sau cină romantică?

R: Cină romantică.

Î: Amnar sau chibrit?

R: Foc să fie!

Î: Gigant sau titan?

R: Măreț.

Î: Nuferi sau trandafiri?

R: Trandafiri.

Î: Să stai pe tușă sau… tușa Jana de la Pitești?

R: Orice, doar să stau degeaba!

Î: Vise, taică, vise! Asta cu statul degeaba. Penel muiat în soare sau în funingine?

R: Penel înmuiat în lumină!

Î: Ada, tipicul interviului neconvențional e să dăm frâu liber imaginației. Așa că, hai să facem și un exercițiu de imaginație. Deci: ești un colecționar înnebunit după artă. Atât de mult și atât de tare, că ești gata să riști și să furi tabloul care te fascinează cel mai tare. Care e acesta? De unde îl furi? Și, odată furat, unde îl ascunzi? (Nu, nu sunt detectivul care urmărește cazul. Întreb prietenește).

R: Ooooo, dar trebuie să am un palat, mai întâi, pentru că mi-aș dori atât de multe tablouri, încât mi-aș face un muzeu: la parter cu lucrări de Memling, Hieronymus Bosch, Brueghel, van Eyck, la primul nivel Vermeer, Velazquez, etajul doi cu impresioniști: Monet, Degas, Renoir, iar la mansardă, contemporani.

Î: Am înțeles. Furăm întâi palatul. Te sprijin și eu. Zi-mi, Ada: ce voiai să te întreb și nu te-am întrebat? Sau, altfel spus, ce mai trebuie să adăugăm acum pe pânză, ca să fie tabloul complet și complex? Mă rog, trag și eu nădejde, na, că n-am făcut-o de oaie…

R: Aș vrea să mai adaug o singură întrebare: cine e femeia din lucrările mele? Și de ce femeie și nu bărbat? Mă rog, două… Cred că personajele mele sunt feminine, în general (mă preocupă, uneori, și tema cuplurilor) pentru că simt că trebuie să arăt femeia și altfel, nu doar din punct de vedere al atracției, (așa cum apare în multe dintre lucrările pictorilor). Deși nu mă consider o feministă, încerc să arăt prin arta mea și alte laturi ale femeii. Nu am considerat niciodată că e o competiție între bărbat și femeie, dimpotrivă, prin diversitatea noastră ajungem la un întreg. Toți avem locul nostru sub soare, important e cui și ce umbră facem.

Î: Condeiul… asta… pensula îți aparține, Ada! Fă tușele de final. Căci, da, finalul e al tău.

R: La o lucrare trebuie să știi și când să te oprești. Îți pui semnătura și îi dai drumul să zboare.

Mulțumesc mult de răbdare!

Î: Eu îți mulțumesc mult că ai vrut să stai cu mine la povești, Ada! Pensula ta le… spune fabulos! Nina Marcu