Mă strigă marea

Indubitabil, categoric, cert şi ferm, adesea, foarte adesea – nici măcar nu contează că afară toarnă cu găleata, că frunze ruginii cad peste lume sau că viscoleşte, de zile bune, cumplit – mă cheamă la ea marea.

Mă strigă, din toţi rărunchii ei, de răguşeşte de la atâta strigat, să mă duc, de îndată, la ea. Să-i fac o vizită. Să nu o dau uitării. Să adăstez, grabnic, pe ţărmul ei. Să îi iau, la pas, nisipul frământat de valuri. Să-i privesc, în tăcere, depărtările mistuitoare.

Să-i ascult, cum fac de o eternitate, serenadele pe care le cântă, răscolitor, pe la streaşina sufletelor. Să-i ghicesc şi să-i pansez neţărmuririle răvăşite de valuri. Să-i sorb, ca pe nectar, răsăriturile şi asfinţiturile jucăuşe. Să-mi încrustez definitiv inima cu argintul ei. Să plâng, de nebună, când îi simt prin toţi porii izul inconfundabil. S

ă mă încarc, pentru cotidian, cu ea. Să fiu cu ea. Să fiu a ei. Să fiu una cu ea. Mă cheamă, da, marea. O aud prin toate văzduhurile cum mă strigă. O văd din toate zările cum se agită în aşteptarea-mi. O simt că e neliniştită până ajung la ea.

Îi e dor, da, de mine, ca mie de ea. Căci şi pe mine, mai mereu, fără să-mi pese de vreme şi de vremuri, de concepte şi de obişnuinţe, de necesităţi şi de cutume, mă macină şi mă mistuie dorul de ea, de mare. O visez, dacă dorm. O am în minte, dacă încerc să mă cufund în vise. E pe retina mea, dacă sunt scuturată de reverii.

Îi văd ţărmul pustiu ori, dimpotrivă, frământat de lume. Îi simt valurile zbuciumate care-mi lovesc, în treacăt, ca-ntr-un salut, ca-ntr-o mângâiere, picioarele. Îi aud muzica zdrumicată de furtuni. E cu mine, în mine, mereu. Căci, mi-e dragă marea. De fapt, nu. Nu mi-e dragă. Sunt, iremediabil, îndrăgostită de mare.

De fapt, nu. Nu sunt îndrăgostită de mare. O iubesc. O iubesc nebuneşte. Cu patimă. Cu tot sufletul meu. Din toată inima. O iubesc cum iubesc fiinţele dragi. O iubesc… A fost, de prima dată, acum muuuuuuulţi ani, când ne-am cunoscut, dragoste la prima vedere. Şi, nu doar că a rămas aşa, dar iubirea asta, a mea pentru mare şi a mării pentru mine, a crescut. S-a aşezat. S-a consolidat.

În timp, am pus-o pe soclu şi e şi acum aşa, acolo… Mi-e dor de mare ca de persoanele dragi din viaţa mea. Mi-e dor de mare ca de lucrurile care-mi plac mai mult în lume. Mi-e dor de mare ca de aer. Ca de apă. Ca de soare. Mi-e dor de mare pentru că ea e apă, şi soare, şi aer. Mi-e dor de mare… Şi mării îi e, ştiu, dor de mine. De-aia mă cheamă. De-aia hauie văzduhurile de strigătele ei.

De-aia, aproape că-mi ordonă să iau drumul, zâmbind, către ea. Nu avem, noi două, reguli, ca toată lumea. Să ne vedem o dată pe vară, în concediu. Ea să stea cuminte. Eu să fac plajă pe malul ei. Şi, la sfârşitul vacanţei, eu să plec, ea să rămână. Nu. Ne ştim, noi două, altfel. Ne iubim în alt mod. Ne contopim altcumva.

Ne chemăm şi ne găsim, regăsim, diferit. Ne leagă, şi o ştim noi două, dar o ştiu şi alţii, alte fire, multe. Mă cheamă marea. Mă cheamă… Ştiu că mă aşteaptă. Ştiu că freamătă până ajung. Ştiu că… Mă cheamă la ea marea…