Da-mi-aş palme!

Palme! Da-mi-aş palme! Ori, luaţi voi nişte oţet şi aruncaţi-mi pe faţă, pe mâini, pe ochi. Să mă trezesc şi să-mi treacă amocul, răul şi durerea… Căci, am, aşa, o impresie că am venit din vacanţă şi am ajuns la balamuc. Ce găsești, după aproape două săptămâni de absenţă, când te întorci acasă, la casa de la ţară, adică? Ba-la-mu-cul!

Mama şi tatăl şi toate neamurile balamucului! Şi al naibii de greu de scăpat de – şi din – balamuc! Parol! Deci, s-o luăm cătinel. Ajungem, după zile mirifice de concediu – of, de ce nu ţine vacanţa asta măcar un an… – la ţară. Descărcăm bagajale, aruncăm o privire generală prin casă şi prin curte, bărbatul meu zice: jaaaaaaaaale mare, eu, bărbată, ca Zoe, o bag pe aia cu lasă, că le punem la punct pe toate, el mă pupă de parcă pleacă militar la oştirea ţărişoarei, se urcă în maşină şi se duce la serviciu, iar eu rămân, ca pe un peron pustiu, cu fundul pe geamantane.

Cred că şi Penelopa tot aşa a rămas, când Ulise a plecat spre Troia. Doar năframă albă n-am avut să flutur. Oftez. Mă doare mintea. Mă lasă deja, fără să mă fi apucat de treabă, puterile. Dar, calm! Şi răbdare. Şi toleranţă. Mâna pe cârmă şi, sus pe val, ca să ajungem la liman. Să ne adunăm, să o luăm metodic, să facem faţă situaţiei, înainte să vină depresia.

Analiză pe text, adică pe caz. Facem, cu creionul pe hârtie, bilanţul dezastrului şi, în funcţie de priorităţi, trecem la acţiune. Carevasăzică, avem în poartă balegă. Multă. De cal, de mânz, de vacă şi de ce o mai fi. Că toate dobitoacele din satul ăsta au slăbiciune la poarta mea, la podişca mea, la gardul meu şi numai aci se balegă. Ce le mai place…

Apoi, avem buruieni. Muuuuuuuuuulte. Şi mari. Şi dese. Şi viguroase. Au crescut chiar şi printre dalele de piatră din curte, nu numai în grădină. Mufa de la firul de net nu mai e bună şi l-am sunat pe tipul care se ocupă de treburi de astea, să vină şi să rezolve, ca, în tot balamucul ăsta, să mai respir şi eu uşurată, la laptop, la o tacla cu voi. Dar, ce să vezi, și laptopul e blocat, că mă asediază unii cu filmulețe, cu iconițe, cu ziceri, cu blesteme, cu rugăciuni, cu politicieni, de nouă milioane pe zi!

Şi maşina de spălat nu merge, că i-a sărit un arc de când am plecat în vacanţă, iar eu am calabalâc din două valize mari de spălat. Şi la duşul de la baie picură şi ţârâie şi se prelinge apa pe la nişte încheieturi de alea. Şi păstăile trebuie adunate şi puse la congelator. Şi castraveţii puși pe araci. Şi dovleceii luaţi de pe vrej şi băgați la conge… La congelator. Şi o raţă, pe care, recunosc, eu nu dădeam doi bani, a scos, în lipsa noastră, răţuşte, trebuie luată de la… maternitate şi trecută în rezervă, doar ea cu răţuştele.

Iar în livadă, 11, unş’pe curci din vecini, sărite în curte la noi, peste gardul mare, de ciment, trudesc să dea gata gazonul crescut în dezorânduire. Deci, gazonul trebuie tuns. Că mai am niţel şi îi fac cosiţe, ca Ilenei Cosânzeana. Şi pomii stropiţi. Şi borcanele cu compot de cireșe amare şi cu dulceaţă de trandafiri, uitate la plecare afară, băgate în beci. Şi casa aerisită. Şi pânzele de păianjen date jos.

Şi pantalonii nu mă mai încap – erau semne din concediu – drept care, e musai să caut o sfoară, o funie, un furtun de aragaz, ceva, ca să leg nădragii de partea dorsală, pentru a nu rămâne, Doamne sfinte, cu posteriorul gol. Şi… Mă rog… Lista cu belele e lungă. Dar, să preluăm controlul. Adică să-l preiau. Că numai eu sunt pe toată tarlaua. Întâi, ca să nu mă apuc pe inima goală de treabă, pregătesc o cafea, scot o cutie de îngheţată din ladă, tai un pepene, fac un suc. Şi hai la trebşoară.

Adun balega din poartă şi, pe cuvânt, i-am chemat în ajutor pe toţi belzebuţii şi aliaţii lor, ca să pot să trag nişte înjurături. Şi, pe cuvânt că închid toată suprafaţa de pe domeniul public cu gard, mărăcini, sârmă ghimpată, de să nu se mai apropie picior de vacă şi de cal. Să oprim apa de la duş, acuma, că, din atâta ţârâială, se face mare în baia mea. Toată apa din casă şi din curte, nu puteam s-o opresc, aşa că, m-am băgat, vârât, introdus, prin boscheţi, ca să întrerup curgerea şi scurgerea, doar în baie.

Jumătate din scalp mi-a rămas printre ţepuşele alea, în plus, pentru că bronzul dădea bine pe ten, mi-am făcut şi nişte semne de bună purtare, adică m-am zgâriat, lovit, buşit, învineţit, peste tot, pe unde s-a putut. Dar, am făcut economie la buzunar, căci, după lupte seculare, apa s-a oprit. Sigur, trebuie să car apa cu găleata la toaletă. Dar, aşa e-n tenis, ce mai…

Bine. Acum, hai să dăm afară raţa cu puii ei. Ei, aici, cât sunt eu de bună, dar bună rău, am feştelit-o nasol maximum. Prin uşa deschisă, mi-a ieşit cârdul de raţe bătrâne. Şi, hop, în grădină, printre ardei, vinete şi roşii, dar şi, cum am zis, buruieni până la, aproape, brâu. De nu se vedeau raţele nici cu slujbe, pe acolo.

Să mă lovească fibrilaţia, şi mai multe nu. Să mă pună jos, ca la plajă. Am dat-o dracu’ – n-aveam timp de ea – şi fuga să prind raţele şi să le duc în curtea lor, la locul lor. Cum a fost? Normal, de vis… Că mi-a venit şi s-o cânt pe-aia cu foaie verde lobodă, să dea dracii de mai pot! ‘Ai de vieţişoara mea!

Să mă încarc, nu-i aşa, cu o gură de cafea. Jale. Asta, cafeaua, s-a răcit, îngheţata s-a topit, pepenele s-a clocit, iar sucul fierbe la soare, unde l-am lăsat, ca supa de roşii, uitată pe aragaz. Însă, pe raţe – vedea-le-aş pe varză ori cu sos de portocală – le-am biruit şi le-am băgat în ţarcul lor. Am fost vitează. Da, dar ce mă fac cu curcile din livadă? Cu cântec înainte, hai la ele.

Ei bine, aici a fost iadul pe pământ. Fugeau astea şi zburau, de ziceai că sunt pe arcuri. Numai peste gard, la stăpânii lor, nu zburau. Şi eu după ele. Încolo, încoace, la dracu’ cu cărţi. La un moment dat, în viteză, că eu sunt şi în viteză, şi vitează, am călcat pe un măr din alea căzute şi glezna mea dreaptă a zburat, mai iute decât curcile, până la Râmnicu Sărat. Of… În loc să fiu bărbată, ca Zoe, mai bine dădeam pe gât o sticlă de mastică ori matrafox şi nu mai vedeam nimic în neregulă, în curte.

Buuuun… După ce mi-a ieşit sufletul, mi-au ieşit şi curcile din livadă. Adică, le-am prins, era să le bat şi le-am aruncat peste gard, la vecini. Şi, iote că veni şi tipul de la cablu… asta… de la net, ca să-mi facă mufa. Mufa de la fir, că v-am spus… Şi io, ca o floricică, în faţa ochilor lui: zgâriată pe obraji şi pe mâini, cu părul scăpat din clamă, de ziceai că sunt nebuna din porumb, cu fulgii de raţe şi de curci prin cap şi pe tricou, cu sfoara de tei, ca ăia din ceata lu’ Piţigoi, de la pantaloni, atârnând pe sub burtă…

Săracu’ om, când m-a văzut, cred că s-a-ntrebat, serios, de unde am ieşit şi de unde am scăpat. Da, dar mufa mi-a făcut-o. A reparat-o. Merge. N-o mai ţin cu mâna. Că, uite, pot să vorbesc cu voi, fără oprelişti. De la calculator, nu de la laptop. Dar ce mai contează. Şi, de restul balamucului, să mă apuc acum.

A, mă sună bărbatul. Se duce, zice, acasă, la apartament, să facă o baie şi se culcă. E obosit după concediu şi după prima zi de muncă. Şi eu, acum îmi dau seama, trebuie să încălzesc apă, ca să mă despăduchez. După facultăţi, cum ar veni. Balamucul e în floare. Eu sunt stăpâna lui. Deci, da-mi-aş palme! Sau, daţi-mi voi! Revin. Mai când se duce soarele să se culce. Vă pup, pa, pa… A, palmele mi le dau singură sau mi le distribuiţi – că n-am găsit alt cuvânt – voi?