De ce moare iubirea?

Întrebarea asta, de ce moare iubirea, mi s-a înşurubat de ceva timp în minte şi nu-mi mai dă, deşi mă iau, firesc, cu viaţa, pace. De când am aflat că, oameni dragi mie, se despart, pur şi simplu, de parcă n-ar fi însemnat nimic viaţa în doi pentru ei, de parcă nu au împreună o istorie, o poveste, nişte amintiri, după 28 de ani de căsnicie.

Aveau, aşa părea din afară, tot şi de toate, după mulţi ani de tratamente au reuşit să facă şi un copil, erau un cuplu frumos, erau – sau păreau, nu ştiu, nu mai ştiu – fericiţi. De ce moare iubirea? Mă întreb cu obstinaţie asta, da, de ce moare iubirea, dar un răspuns cert nu găsesc.

Nu aflu. Nu ştiu. Şi din prima întrebare decurg, roi, altele. Şi din întrebări, dau în reflecţii. Şi apoi fac, în lipsă de certitudini, supoziţii. De ce moare iubirea? Cum? Şi când? Are, e vreo lege în acest sens, termen de garanţie şi expiră, ca multe lucruri, la un moment dat? Dar moare singură, de capul ei? Zace nealinată o vreme? Suferă, ca să zic aşa, de inimă rea? Se sinucide?

Se duce, despletită şi desculţă, cu vălurile-i sidefii în vânt, şi se aruncă în fântână? Noi o vedem şi o lăsăm să moară, să se înece? Îi dăm, mă întreb şi eu, brânci, să cadă mai afund? Încercăm, oare, s-o scoatem din fântână? O ducem, apoi, la doctor, ca s-o salvăm?

Citeam zilele trecute că, la noi, în România, sunt mult, mult mai multe biserici decât spitale. Unde să duci, aşa stând treaba, iubirea la tratament? Cine s-o mai salveze? Cine să-i pună perfuzii? Vrem, în definitiv, să mai salvăm ceva din ea? Dacă e o epavă, dacă nu mai are vlagă, dacă e suferindă maximum, pesemne că, oricum, trage să moară.

Şi, dacă moare, căci iubirile mai şi sucombă, din păcate sau nu, eu nu ştiu, unde o îngropi? În suflet, adânc, să nu mai iasă niciodată de acolo? Are cineva certitudinea că nu mai iese, la vreun moment dat? În cimitir, sub o cruce grea şi cu iarbă verde deasupra, de să se încarce, uneori, cu viaţa verde de alături? O arunci în mare să se mai înece o dată?

Şi aici un fir de pai poate – tot dintr-ale vieţii face parte şi asta – să o poarte, înapoi, spre ţărm. Oare câte iubiri or fi murit de-a lungul timpului, de la Adam şi Eva încoace? Nimeni nu le-a ţinut seama. Nimeni nu a făcut statistici. Nimeni nu ar putea, în fond, să ştie. Oare în inimile noastre câte morminte de iubiri vor or fi? De ce moare iubirea?

Întotdeauna, deşi ştiu că uneori e mai bine aşa, mă doare când moare câte o iubire. De ce se duce totul, ca un fum de lumânare? De ce, ca o apă buiacă, viaţa duce totul în neant? Când şi cum se stinge, irevocabil, torţa care era atât de vie, mai ieri? Cum de rămâne – dar se stinge şi asta – doar o feştilă pâlpâindă din ce-a fost, atâta vreme, focul iubirii? Cum de grădina cu trandafiri – cea mai frumoasă din lume o vreme, multă vreme – se ofileşte tăcută, pustiită, încremenită? Moare-n picioare, văzând cu ochii…

Şi de ce valurile imense de dragoste nebună seacă aiurea, subit, inexplicabil, fără izvoare din care să-şi tragă iar preaplinul? De ce moare iubirea? Ce tornadă loveşte în suflete şi dărâmă postamente despre care credeai că sunt stabile, că sunt pentru totdeauna, că sunt, cum zice popa, până ce moartea ne va despărţi?

Ştiu, ştiu, de multe ori iubirile se nasc, sunt frumoase, sunt deosebite, tocmai ca să moară straniu şi dintr-o dată şi să lase locul altor iubiri. Ştiu! Ştiu şi că oamenii nu sunt întotdeauna potriviţi să se iubească. Nebuneşte. Pasional. Curat. Pentru toată viaţa. Destinul, uneori, ne joacă renghiuri şi nu găsim din prima persoana care trebuie, merită, are dreptul să fie iubită.

Ştiu şi că, aşa e-n viaţă, omul iubeşte, se aprinde, străluceşte de mai multe ori, deschide şi închide, când simte, paranteze. E dreptul lui – chiar obligaţia în unele cazuri – să fie şi să facă aşa. Ştiu şi că, în vremea din urmă obosim repede de iubire, nu mai avem timp şi răbdare unii cu – şi de – alţii, ne sfârşim iute resursele alocate iubirii. Unei iubiri. Acelei iubiri care stă să moară. Care, mai devreme sau mai târziu, moare.

Şi, totuşi, de ce moare iubirea? E vinovat unul dintre cei doi de moartea ei? Sunt amândoi? E iubirea, însăşi de vină? E cotidianul tern care ne târăşte după el? E viaţa? De ce moare iubirea? În realitate, am văzut că iubirile mor des, mor grabnic, mor târâş, mor… Cu şi fără certificat de deces. Cu şi fără lumânare la căpătâi. În romane cum o fi? Tot așa moare iubirea? Deși, nu, în romane nu trăiește nimeni.