Marian, fratele Mădălinei Manole, își amintește cum a aflat că a murit fata cu părul de foc

Pe 14 iulie se împlinesc 12 ani de când Mădălina Manole, îndrăgita cântăreață a românilor, fata cu părul de foc, cum i se spunea, a fost găsită moartă în casa ei din Otopeni. De fapt, tot azi, ar fi fost și ziua ei de naștere.

Din nu se știe ce considerente, Mădălina a sfârșit cu viața chiar în ziua în care ea, viața, începuse. A murit de ziua ei. Unii au spus, inclusiv anchetatorii noștri, că e vorba despre sinucidere. Că artista și-ar fi asumat și ar fi luat de bună voie furadan.

Alții că, de fapt, e, cu siguranță, o crimă la mijloc. Comisă de soțul ei, Petru Mircea. Că acesta, înainte, pentru că ea avea o depresie, ar fi bătut-o, ar fi drogat-o, ar fi otrăvit-o. S-au spus multe, s-au scris multe, s-au afirmat multe. Unele cu temei, altele fără.

A intrat pe fir și FBI. Care, în legătură cu raportul legat de moartea Mădălinei Manole a afirmat: „Asta nu este o sinucidere, asta este o crimă! Fie că vă convine sau nu!” De întâmplat, mai departe, nu s-a întâmplat nimic.

Cert este că părinții și fratele Mădălinei au rămas nu numai cu foc și durere mare la inimă, ci și cu gândul că Petru Mircea e vinovat. Acesta, cu un copil mic, s-a căsătorit și locuiește în aceeași casă unde în dimineața zilei de 14 iulie a fost găsită moartă Mădălina Manole. Între timp, părinții ei s-au grăbit s-o întâlnească, acolo, sus, în ceruri, în lumea fără dor.

Azi, doar fratele ei, Marian Manole, mai e să-și amintească, să se ducă la mormântul cântăreței din Ploiești, să spună, în felul lui, cum au stat lucrurile atunci. Și fanii ei care, deși au trecut 12 ani, continuă să vină, să-i aprindă lumânări, să-i scrie scrisori. De fiecare dată, protocolar, la mormânt ajunge și Petru Mircea care lasă o coroană de flori, stă câteva minute și pleacă.

Gânduri de frate

La cei 12 ani de la dispariția Mădălinei Manole, fratele ei, Marian, a scris pe Facebook un material emoționant. Și acum el are aceleași porniri împotriva cumnatului Petru Mircea și a mamei acestuia.

„Parcă ieri a fost! A picat într-o zi de miercuri! La ora 6 dimineața ieșeam din casă! Plecam la muncă, lucram la Metro-Ploiesti în perioada aia! M-am suit în tramvaiul 102 din zona unde locuiam și am schimbat cu traseul 1 până la Metro! Eram liniștit, nerăbdător să treacă ziua și să ajung acasă, pentru că după amiază urma să plecăm cu toată familia la Otopeni, la ziua Ei! Aglomerație mare în mijloacele de transport! Am stat și m-am gândit toți anii ăștia cum puteam să aflu de moartea surorii mele de la oamenii din tramvai sau autobuz! Știrea deja era dată pe toate posturile de televiziune! Sau poate mă înșel, poate după ora 7! Ajung la muncă, mă schimb și îmi încep programul de lucru!

În jurul orei 8 sunt anunțat să mă prezint la conducerea magazinului! Sunt condus de un coleg, șef! Sunt așezat pe un scaun, în fața mea 3 șefi de magazin nu știau cum să-mi dea vestea! Unul dintre ei și-a făcut curaj și a spus tragedia! Nu cred că vreți să știți ce am simțit! „Marian, au spus la TV că sora ta a murit”! Atât îmi aduc aminte! Mi-au oferit o mașină să ajung acasă! Nici nu știu cum am ajuns în vestiar ca să mă schimb! Am ajuns acasă la mine! Soția era leșinată în sufragerie, iar Mihai, băiatul nostru plângea lângă ea, era speriat! Nu mai țin minte cum am reacționat!

A venit soacra mea și prieteni, au avut grijă de ei! Am ajuns acasă la părinți! Lume multă! Vecini, rude! Trei salvări în fața blocului! Mama era întinsă în pat, cu perfuzii, inconștientă, un medic se ruga cu icoana lângă ea! Aflaseră vestea de la TV! Tata, de fapt! Mama era în bucătărie, pregătea tortul, prăjiturile…! Tata a deschis televizorul, a dat pe știri și a aflat tragedia! Vă închipuiți ce șoc!? Am lasat-o pe mama cu rudele feminine, cu doctorii și asistentele, cu vecinii, iar noi, bărbații din familia mea am plecat la Otopeni! După ora 12!

Ne-au întâmpinat gorilele de la pază privată! Au fost politicoși și ne-au lăsat să intrăm în curte! Dar au uitat să-i anunțe pe „îndurerații din casă”! Cei doi! Soacră și soț! Ne-au deschis ușa după ce am sunat sau ciocănit, nu mai țin minte exact! Mămuca și băiatul ei erau la plajă, scuze, la cafea cred! Când ne-au văzut, puiucul a izbucnit în plâns. Lacrimi „amare” îi curgeau pe față! L-a luat pe tata în brațe și i-a spus „bre” (avea el vorba asta plină de respect)” tată, ce tragedie pe capul nostru”…! Și ce s-a mai smiorcăit el acolo! Mămuca, rece, impasibilă, stăpâna pe situație!

Când le-am spus în living că el este criminalul surorii mele, a sărit ca arsă de pe canapea și m-a luat la rost ca o disperata, ca o hiena care își apără puiul! Puiul de hiena! De fapt, am dat în viperă și încerca să muște! Seara, când am adus-o pe mama acolo, era tot clanul lor prezent! Cucoana a ieșit pe prispa casei și ne-a luat la rost… ” plecați cu țigănia din curtea casei mele!” și alte perle scoase pe gură!

Cineva din familia mea i-a răspuns pe măsură! Prin casă, pe unde pupa mama pereții și tablourile ei și tipa de durere, aveam paznici care ne urmăreau pas cu pas! Unul dintre ei, Dumnezeu să-l ierte, a murit acum câțiva ani! Mircea Petru cel Bătrân! Vă aștept la mormânt mâine, familia Mircea, să vărsați o lacrimă și să aprindeți o candelă pentru nora, cumnata și soția mult iubită și regretata! Puiucule, vino și cu noua ta soție, cu cel mic, puiul ei! Așa e normal, frumos, dar trist!”