Calul troian

Ştiu – de la o persoană pe care o cunosc din primii ani de presă – o poveste. Una tristă. Dureroasă. Despre oameni. Despre omul de lângă noi. E o poveste, din păcate, de viaţă. De viaţa ei, a acelei persoane care m-a făcut zilele trecute confidentă la această poveste.

Eh, o poveste cu un cal troian… Şi, cum aseară, tangenţial, mi-am amintit, în discuţia cu o prietenă, de calul ăsta troian, am zis să v-o spun acum şi vouă. Persoana în cauză a ocupat, mulţi ani, o funcţie de conducere într-o importantă instituţie.

Capabilă, responsabilă, puternică, a ţinut, vreme îndelungată, piept la multe vicisitudini din afară. Invidie, bălăcăreală, săpat la rădăcină, vorbe turbate, fără temei, venite de la colegi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la subalterni şi, poate, şi de la şefi. N-o să intru mai mult decât trebuie în amănunte şi nu vreau să-i fac public numele.

Lovituri multe, mari, cumplite, chiar, din toate părţile, şi încă vreme îndelungată, ca să sintetizez. Persoana a rezistat. Pentru că ştia – sau, cel puţin, aşa credea – că jumătatea îi e alături. A părut ani mulţi o cetate blindată, care nu poate fi nimicită. La creneluri stătea de pază iubirea. Şi, în interiorul cetăţii nu era loc de văzut ceva.

Persoana zâmbea celor care îi puneau otravă în cafea şi râdea, detaşată, celor care îi înfigeau pumnalele între omoplaţi. Nimic nu putea pune jos persoana asta, despre care vorbesc. Până-ntr-o zi, când jumătatea de-acasă a pus mâna pe tolba de săgeţi şi pe arc. A-nmuiat fiecare săgeată în veninul care colcăia de mult în lăuntrurile ei şi a început, după ce-a luat ţinta, să tragă. După săgeţi, a luat pumnalul şi l-a vârât în spate.

Apoi, revolverul şi a tras. Nu s-a oprit nici aşa, deşi persoana, supusă unui aşa tir, se clătina. A scos, de acolo, din inima care părea că bate lângă persoana asediată acum, o baterie de tancuri. Şi a ras, cu satisfacţie, tot. Omul acela a căzut. Pentru prima dată, a căzut. N-a mai stat în picioare. S-a prăbuşit. Lovit din interior, măcinat astfel, spulberat, apoi, n-a mai fost nimic.

Cetatea s-a prăbuşit. Întâi, cărămidă cu cărămidă, pe urmă a fost hăcuită şi temelia. Persoana aia nu mai are, cum spune, nimic.

„Din afară, mi-a zis, nimeni nu poate să te răpună. Nu duşmanii văzuţi, ştiuţi, aflaţi, te distrug. Nu… Ei nu sunt în stare de asta. Ei te ridică şi mai mult. Din interior, vin loviturile aprige. Chiar mortale. Calul troian distruge tot. În faţa lui eşti vulnerabil. Te ştie. Are atuuri în faţa ta. Ca pe Troia te pune, când acţionează, jos! Căci, dacă avem un astfel de cal troian lângă noi – sau în noi – urmează pustiirea. Întotdeuna urmează. Nu se scapă de calul troian. Mie mi-a stins până şi lumina. Sunt doar o relicvă acum. Din cauza calului troian. Să ţineţi minte, doamna Marcu: doar calul troian spulberă cetatea!”.

Îi dau dreptate persoanei. Cei de lângă tine te pot îndurera şi nimici mai mult decât toată hoarda de duşmani din afară.