Poate mâine…

Poate mâine… Poate mâine, că n-am mai fost de mult, mă duc o zi la mama. Poate mâine, aşa cum n-am mai făcut de-un veac, îmi sun toți prietenii. Poate mâine îmi fac timp să vorbesc – despre toate prostiile pe care le făptuiesc ei – cu copiii.

Poate mâine declanşez operaţiunea „prăjitura aia bună”, de-a fost devorată, data trecută, doar ce am scos-o din cuptor. Poate mâine mă duc la şcoală, că nu se mai poate, să mă interesez de notele lu’ fii-meu. Poate mâine ascult muzica aia veche, de stau cu gândul la ea, de doi ani. Poate mâine citesc maldărul de cărţi, pe care îl tot şterg de praf, pe noptieră.

Poate mâine spun cui trebuie şi simt că-l iubesc. Poate mâine, aşa pentru sufletul meu, mă duc în parc, să văd – doar atât, să văd asta – cum iarba verde se face ca soarele. Poate mâine ascult ce vrea să-mi spună vecina, de tot îmi abţine – şi ieri, şi azi – calea. Poate mâine trimit un pachet cu de toate rudelor de departe.

Poate mâine dansez, pur şi simplu, în ploaie. Poate mâine îmi scot pantofii din picioare – cum îmi vine, de multe ori – şi o iau desculţă pe caldarâm. Poate mâine fugim o oră – doar o oră – până la marea mea. Poate mâine cumpăr toate florile din piaţă – fără garoafe – şi mi le împrăştii prin toată casa. Poate mâine, aşa cum ne tot propunem, ies în oraş, la o cafea, cu prietene vechi şi dragi.

Poate mâine mângâi pisica de mi se tot alintă, nebăgată în seamă, printre picioare. Poate mâine repar – dacă s-o mai putea – aspiratorul. Poate mâine mă duc să-mi fac – că e imperios necesar – nişte analize. Poate mâine văd copacii pe care, atâta vreme, nu-i mai vedeam din pricina pădurii. Poate mâine zac, aşa cum intenţionez de mult – în pat, ca o legumă, cât e ziulica de lungă.

Poate mâine flutur stindardul păcii cu – şi pe lângă – ceilalţi. Poate mâine îi spun prietenei care nu-mi mai e prietenă că îmi cer iertare şi că o iert şi pe ea. Poate mâine mă urc în maşină – nebunie, deocamdată, realizată, din motive obiective, decât arar, foarte arar – şi mă duc acolo unde, la întâmplare, am pus degetul pe hartă. Poate mâine îmi fac hatârul şi stau cu mine la sfat şi la introspecţie.

Poate mâine număr, uite, aşa, fluturii de la bec. Poate mâine râd nebună, din toată inima, fără să-mi pese de cei de pe margine. Fără motiv, doar pentru că mi-a venit. Pentru că sunt aici. Pentru că am vreme. Pentru că, pur şi simplu, vreau să râd.

Mda… Mâine… Poate mâine… Sau – aproape sigur – poate e înlocuit cu precis. Precis mâine o fac pe aia. Precis mâine o zic pe aialaltă. Sigur mâine nu mai uit să realizez chestia aia.

Mâine… De ce mâine? De ce nu azi? De ce nu acum? De ce nu chiar în clipa asta? De ce amânăm? De ce tergiversăm? De ce lăsăm pe mâine ce putem face acum? De ce… Nu vreau să spun nimic despre relativitatea lui mâine. Dar, pe cuvânt, aş zice să le facem pe toate pe care le avem în minte şi-n inimă, chiar acum. Voi ce lăsați pe mâine?