Niște rațe bete

Da, chiar aşa, nişte raţe bete. Nu bărbaţi. Nu femei. Nu la figurat. La propriu, absolut la propriu, dacă mă pot exprima astfel, vorbesc: nişte raţe bete. Cui. Mangă. Vai de fulgii lor. Expresia ca o curcă beată, referitor la cineva care nu prea mai ştie pe ce planetă vieţuieşte, mi-a fost dat, desigur, s-o aud şi s-o folosesc în vreo conjunctură, şi eu.

Ba, şi despre gâşte, parcă, mai zicem, câteodată că sunt matoale. Dar raţe… Păi, raţe. Bete. Buuuuuuuuuuuun… Situaţiunea a stat ieri în felul următor: ca nişte oameni gospodari – te doare capul… – ce suntem soţul meu şi cu mine, am zis să golim damigenele rămase cu vin de anul trecut, care, cel mai probabil, s-a făcut oțet pe acolo, uitat cum a fost.

Cu toată mutarea şi cu toate construcțiile, nici dracu’ nu s-a mai gândit la damigenile mari, pentru vin. Adică în ce stadiu mai sunt ele, dacă mai au vin de anul trecut, dacă au stat bine de frunza frăsinelului, atâta vreme. Şi, acuma, am zis să le punem în ordine. Să răsturnăm ce e în ele și să le spălăm, apoi să le punem pe la locul lor.

Cu spirit de răspundere, ne ducem şi răsturnăm tot vinul – destul de mult, în grădină, pe nişte vaduri unde am plantat vinete, dar nici de-ale naibii nu s-au făcut și ele mari, ca niște vinete. Ba, s-au și uscat, de-a rămas locul gol. Cam aproape de locul unde sunt cantonate raţele din dotare. Nu la ele, dar aproape.

Nici prin cap nu ne-a trecut ce se poate întâmpla. Ei, bine, fiind în cantitate serioasă, cum am spus, vinul a depăşit malul vadurilor – mai ceva ca Dunărea la Rast – şi a inundat locaţia raţelor. Acuma, cu ochii pe raţe şi pe vinul aruncat, n-a stat nimeni. Ne-am văzut de alte treburi.

Cert este că, pe seară, când soţul plecase la serviciu, le găsesc pe astea matoale bine. Unele, harcea, parcea, la pământ. Altele, cu chef de harţă şi scandal. Nu spun baliverne. Ale naibii, la modul serios. Care mai de care jumulea din fulgii suratelor de alături, de au rămas toate nude pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Şi o zarvă pe ele, ca la bâlci.

Ce naiba, m-am întrebat, că astea erau cuminţi. Nu li se auzea pliscul. Doar n-a dat iama prin ele vreo vietate dihoricească… Mi-a trebuit niţel să mă prind că ele, raţele, s-au înfruptat, ca un dascăl lacom, din vinul aruncat de noi şi ajuns la ele. Îl sun pe soţul meu şi îi solicit o intervenţie salvatoare: să îmi explice, inginereşte, ce mă fac eu cu raţele bete.

Că doar el m-a pricopsit cu ele, în vara asta. „Nu ştiu, nu ştiu… Vezi şi tu ce faci, că am treabă multă!”. Poftim cultură, na! Ce să fac? Să le duc la dezalcolizare? Să sun la 112? Să le dau zeamă de varză? Să le ţin ligheanul? Vedea-le-aş la cuptor pe toate! Şi, toată noaptea, de frică să nu-mi păţească raţele bete ceva, le-am păzit.

Mai intram în casă, mai trăgeam nişte sudălmi de tot neamul răţesc, mai veneam să le iau pulsul. Bărbatul – m-a ferit Dumnezeu, că a băut ca un om şi el, nu ca spartele de raţe – nu l-am păzit aşa, ca pe buruienile de leac.

Dimineaţa, ele erau treze, eu adormită. Ele cu poftă de mâncare – pesemne, aşa e după beţie în neamul lor – eu, la fel, cu poftă de nişte raţe. Drept care, aştept reţete de ceva cu raţă. Că le-am pus gând rău tuturor beţivelor din curte. Şi, care vreţi, poftiţi la masă.