Poveste de la Milano, cu iz de Vietnam

Nici prin capul capului, dacă mă lasă doamna limba română să mă exprim astfel, nu mi-a trecut să scriu despre vietnamezi și lucruri legate de ei! De ce să zic ori să mă dau desăvârșită, nu m-au fascinat nici cultura, nici tradițiile, nici viața lor.

Asta fiind evidența, n-am știut aproape nimic despre vietnamezi. Nu m-am informat despre viața lor, nu le-am aflat poveștile, nu le-am știut istoria. Și nici nu mi-am intersectat pașii cu ai lor. Că nu sunt proprietăreasă de cine știe ce hotel ori local – ori altă afacere, ca să am nevoie de forță de muncă ieftină.

Da, da, vietnamezii, săracii, la fel ca indienii, constituie cea mai ieftină mână de lucru pe piață. Pe-asta o știam și eu, pe-asta o auzisem și despre asta, tangențial, citisem. Dar, am fost în iulie la Milano. Și, brusc, ca furtuna de vară care bagă, nechemată, capul la poza cu soare și cu mare, am devenit curioasă în legătură cu toate cele despre care am scris mai sus că nu m-au interesat.

Există legătură – și care e ea? –  între giuvaerul Italiei, Milano, și vietnamezi? Da, există. Și, dacă mergeți mai departe cu cititul, o să și aflați. Nu vă mai zic că materialul ăsta de-l aveți acum sub ochișori e exclusivitate exclusivistă, ca să zic, iar cu voia doamnei noastre limbi române, așa! Neam, adică, nema să mai citiți așa minunăție în altă parte! Io vă spui drept, parol… Voi faceți cum vă lasă inimioara…

Cum am dat nas în nas cu vietnamezii…

Când am ajuns la hotel, după o zi lungă și plină – venit la aeroportul din București de la vreo 50 de kilometri, zbor, ajuns în Milano, vizite, emoții, întâlniri – eram tuflită de-a dreptul. Mai aveam un pic și leșinam, săraca de mine, de epuizare.

Și erau niște călduri în capitala Lombardiei în zilele alea de iulie când am fost eu aici, că mă scurgeam ca zeama de portocală pe asfalt! Soarele, nu știu cum, se băgase în cuptor, la propriu, și se uitase acolo. Sfârâia asfaltul, de ce încins era. Pălăria de soare mai rău mă sfârteca de căldură, decât mă ferea.

De la atâta umblat, mă dureau, de-mi venea să țip, tălpile. (Mai încolo, ca să fie treaba oablă, m-am pricopsit și cu bătăi de la hoinărit, de-mi venea să merg în mâini, ca acrobații de la circ. În tălpi, desigur, am făcut bătăi. Sau bătături, cum vă place). Tot ce voiam în clipele alea, era să mă bag sub duș și apoi să zac nemișcată, ca frunza-n dud, când nu adie alizeul, în pat.

Ne-a întâmpinat un tip pirpiriu de-a binelea. Nu că mic, cel mai sigur nu avea nici un metru și jumătate înălțime, nu că slab, la prima ochire abia de i-am dat un patruj de kile, pirpiriu de-a binelea. Că m-am și gândit să nu vină vreun taifun și să-l ia pe sus pe bietul om. Eram mai înaltă și mai mare ca el serios. Și bine. Mă simțeam precum Guliver în țara piticilor.

Era – și e, că doar nu s-a transformat peste noapte, vietnamez. Așa am intuit, după fizionomia, după înălțimea, după toate ale lui. Am fost, oarecum, bulversată. Nu știam, când am făcut rezervarea, că e vorba despre un hotel altcumva decât cele cu care sunt, ca și voi, obișnuită.

N-am bănuit nicio clipă că o să am de-a face cu niște vietnamezi stabiliți la Milano. Și, pe fondul ăsta, al năucirii – nu că am, Doamne sfinte, ceva cu cineva, cu vreun neam și cu vreo nație – în momentul ăla de început, nu ne-am înțeles aproape deloc. Omul ăla și cu mine. Am luat-o, deopotrivă, pe engleză, pe italiană, prin semne.

Ce-i drept, eu am zis, ca o vajnică româncă verde ce sunt, și în română niscaiva lucruri de dulce. El, săracu’, nu, n-a luat-o pe limba lui, doar a zâmbit când mă vedea că mă agit ca șampania aia din sticla pe care o sparg marinarii de vas. Și dădea din cap, aprobator, la tot ce debitam eu.

Am fost cam ca Tanda cu Manda, așa. Pe sistemul: ce mai faci, tu, babă Floare? La Ion cu dămâncare! Cuvântul de la urmă scris chiar așa! Mi-am zis în sinea proprie și personală – și sper că madam limba română nu sare de partea dorsală în sus la așa formulare, că, deh, e conu’ Mercur retrograd și nu-mi mai bat capul să mă înțeleg cu vietnamezul.

Uneori, el și cu mine, zic de Mercur, nu de vietnamez, mai suntem și în zavistie. Apoi, ne-am, adică, l-am reevaluat. Pe vietnamez. Nu pe nentu Mercur. A, nu trec mai departe fără să mai punctez ceva: am zis de omul care ne-a întâmpinat că era pirpiriu. Și era. Dar, când l-a chemat pe un angajat de-ai lui – că primul era șef sau patron, pe acolo, să ne conducă la camera rezervată din vreme, am înțeles că nu văzusem, de fapt, nimic.

Cel de-al doilea vietnamez era cât un copil de, hai, cu bătaie, șapte ani. Că am și crezut întâi că ăla de e șef chinuie și muncește copiii. Dar, nu. Era un tânăr în toată puterea cuvântului. Întâi, cei doi s-au vorbit să ne spună să ne descălțăm ca să pășim prin hotel, apoi, cred că înțeleseseră că am picioarele tăiței și nu ne-au mai descălțat.

Am precizat chestiile astea cu înălțimea și cu greutatea pentru că, la antipod, oamenii ăștia mici au, de fapt, un caracter, un suflet, un bun simț, o educație la superlativ. Toate! Dar și altele. Primitori, onești, deschiși, veseli, comunicativi, săritori. Fără arțag. Fără fițe. Fără dat ochii peste cap. Fără ieșiri de-alea din peisaj, pline de superioritate.

Ne-au adus apă, ne-au întrebat ce mai vrem, ce ne mai trebuie… Mămică, da’ vorbesc tare și înțepat că, dacă îi ai în apropiere dimineața, nu mai ai nevoie nici de telefon, nici de cocoș, nici de ceas deșteptător! Ei dau cel mai bine trezirea. E de neratat deșteptarea.

Vietnam în miniatură

Am ajuns în cameră, cu gând precis și determinat să dorm până la apocalipsă, la cât de obosită eram. Parcă mă calcase tancul cu șenilele lui groase. Însă, am dat cu ochii de ce vedeți și voi în poze. Chestii, că nu știu cum să le numesc exact, tipic vietnameze.

Un pat înalt cu mult față de-o masă de-ale noastre. Cum am calculat eu, cam două paturi și nițel, obișnuite la noi. Că m-am și întrebat cum, naiba, mă urc eu acolo, cu două picioare ferfenițite. În genunchi, ca la mătănii, mi-a zis doctorul să n-o iau, că se duce dracului meniscul meu. Și macara de unde?

În fine. Am rezolvat. Mai era un alt pat, sau mai degrabă o canapea de înălțime obișnuită, la jumătatea căreia se afla măsuța lor tradițională, pe care mănâncă cel puțin o dată pe zi. Adică, nu cum suntem noi obișnuiți, pe scaun, ci urcați în patul ăsta, canapeaua asta, ce era, și cu măsuța din poză între ei. De dragul jocul, al noutății, al provocării, m-am cocoțat și eu acolo și i-am tras cu niscaiva bunătăți de prin bagaje.

Bețișoare, așa cum mănâncă asiaticii din rândul cărora fac parte și vietnamezii, n-am avut. Am încercat, însă, nu doar să trăiesc clipa, ci să mă pun în locul lor. Camera avea pereții văruiți, vopsiți, nu știu, ca în localitățile de baștină ale celor cu hotelul. Aceleași culori, aceleași repere, aceleași caracteristici pe care le-am mai văzut prin filmele cu specific vietnamez.

Ușile care dădeau la baie erau danteluite și, nu știu dacă e cel mai potrivit cuvânt, dar ăsta îmi vine în tastatură, ferchezuite ca în Vietnam. Desigur, la baie, chiuveta și toaleta erau pictate după tipicul lor, de Asie. În rest, existau, în cameră și-n baie, toate utilitățile și facilitățile unei camere de hotel de trei stele. În timp ce colegul de cameră bombănea iritat de locul pe care îl rezervasem, eu eram extaziată de tot ce vedeam.

Și, nu ca o veritabilă Miță de la Ploieștiul lui Caragiale, ci – doar n-oi scăpa ocazia să mă dau mare… – ca o ziaristă cu hram de reportaje și povești în jugulară, mi-am spus: „bravo ție, fată! Vietnamezii ăștia își scrijelesc povestea lângă tine și tu vrei să dormi! Că, parcă, n-oi dormi după ce te duci acasă, la găini și la pisici! Nu vezi? Altă cultură, alte tradiții, alte principii! Dragoni, șerpi, samurai, bețișoare, masă în pat! N-a văzut neam de neamul tău așa ceva. Artă și precizie, maică, la ăștia! Tu n-ai habar de nimic din astea. Ce, vrei să rămâi proastă, ca proștii ăia de nu-i suferi? Ia, hai, stânga-împre’ și vezi ce zic oamenii ăștia! Nu mai sta de lemn tănase! Bagă discheta aia la cerebel și hai la tejgheaua cu povești! Că nu în fiecare zi ajungi în Vietnam ori vine Vietnamul la tine!”

Drept care, cum eu comand, eu execut, am coborât să mă inițiez în tainele vietnamismului, dacă așa s-o zice, ca să zică lumea că devin mai deșteaptă.

Carne de câine și de… Ori nu?

Cobor. Nu știu o boabă de vietnameză, ca să fac, na, impresie, și nici pe telefon, ca deștepții, n-am căutat două vorbe, trei cuvinte, că mi-a fost frică să nu dorelesc și de pe la Milano ceva și să mă ia, naibii, carabinierii.

Totuși, am noroc de barză chioară căreia îi face guvernul de sfinți cuib de-ala la mama lui. Dau repede de patronul pirpiriu. Era patron, m-am dumirit. De cum mă vede – oarecum timidă și timorată, oarecum speriată și sperioasă, dar cu tupeu, nenică, de-ăla de ziaristă din urbea lu’ nenea Iancu, omul îmi vine în întâmpinare, zâmbitor și cu țigara în colțul gurii.

Eu îl întreb dacă aici se fumează în incintă. Și el, convins că sunt fumătoare sadea, mă asigură că da, fără probleme, și mă îndeamnă să tutunim împreună. Îl dezamăgesc, când îi spun că sunt ne. Nefumătoare. Iar el îmi explică vag că păcatul fumatului îl are din țara lui. Respectă regulile din alte clădiri europene – și hotelul unde suntem e tot clădire europeană, și nu fumează. Dar în hotelul lui aprinde țigară după țigară.

Apoi, mă întreabă dacă vreau să mănânc, că restaurantul hotelului e destul de liniștit și de gol la ora aia. Abia un pic mai încolo are programări la cină. Vin mai multe familii de italieni să mănânce preparatele lor tradiționale. M-am scuturat aproape înspăimântată. Și i-am spus că eu carne de câine, de șarpe, de broaște, de șobolani, de lilieci, de alte orătănii și pițigoi de-aștia, să mă ferească sfântul, dar nu mănânc.

Sigur, am mâncat borș la șatra de țigani, dar era de găină, de cocoș, de alte zburătoare de-astea, autohtone. E drept, șmanglite toate de puradeii șatrei, dar de-ale noastre. Hrănite cu grâu și cu porumb și cu buruieni din obor. Patronul râde. Oarecum fâstâcit. Și mă asigură că el nu mănâncă, așa cum afirm, carne de șobolan, ori de câine, ori de alte lighioane.

E de cel puțin zece ani la Milano, de vreo 15 în Italia, și s-a dezbărat de obiceiurile țării lui. De cele mai multe. Că pe ăla cu fumatul îl are, încă. Nici la restaurantul hotelului pe care îl deține, bucătarii lui nu gătesc așa ceva. De regulă, folosesc carne de rață, de gâscă, de porc, de vită, de oaie, de cal, de pui.

De asemenea, în bucătăria vietnameză se utilizează toate tipurile de pești, de crustacee (crabi sau creveți) de moluște, cum ar fi midiile, scoicile, stridiile. Și, da, legume. Multe legume. Cele mai multe de care consumăm și noi. Dar și foarte multe condimente, menta și busuiocul fiind favorite.

La scepticismul meu, vietnamezul mi-a spus un lucru la care, recunosc, nu mă așteptam. În țara lui, gheața pentru băuturi, dar și frunzele de varză ori tăițeii sunt așezate frumos pe asfalt. Nu în bucătărie, nu în vreo debara, nu în alt loc cât de cât curat. Acolo, pe asfalt, direct, se toacă bucățile de gheață pentru băuturile reci, acolo, pe asfalt, se pun tăițeii – la ei e mama și tăticul tăițeilor – la uscat, acolo, pe asfalt, foile de varză sunt lăsate la soare ca să capete consistența dorită!

Pe asfalt! Pe unde trece lumea, pe unde circulă tot felul de vehicule, pe unde… Mă rog… Lor, vietnamezilor, nu li se pare nicio problemă că mănâncă de pe jos. De altfel, interlocutorul meu nici nu se laudă cu asta, nici nu dă înapoi. Dar îmi spune că din aceste multe cauze, dar nu doar, a plecat din Vietnam. Și s-a zbătut pentru un alt tip de viață. Altă cauză, mă lasă să înțeleg, ar fi de natură politică. Desigur, face referire la politica din Vietnam, nu din Italia, unde ne aflăm.

Mă felicit în gând că n-am acceptat nici paharul cu apă oferit. Că, după ce-am auzit… Nu știu voi cum sunteți. Și nu știu nici dacă bucatele tradiționale din localul vietnamez sunt bune ori chiar delicioase. Poate că sunt. Că, doar nu degeaba, vreo jumătate de oră mai târziu, restaurantul a fost luat cu asalt de doritori de bunătăți vietnameze. Dar eu am preconcepții.

Sunt bătută în cap. Mi se învârt bâzdâcii și zambalucii prin cap. Și nu mănânc, și nici nu beau chestii care nu-mi produc încredere în cerebel. Și, parol, mi-am și dat dreptate, când omul mi-a spus că, totuși, la comandă, dar asta se întâmplă în Milano foarte rar, se folosește și tipul de carne care mă oripilase pe mine.

Broasca țestoasă, câinele, șarpele… De-astea… Că nu mai înșir toată șobolănimea, să ne vină rău. Ele sunt considerate delicatese și sunt consumate la evenimente speciale. Numai la evenimente speciale și numai la comandă.

Bánh chưng… Și altele

Nu știu dacă pentru a mă convinge să mă înrolez în armata de fani bucătărie asiatică ori doar pentru că era amabil și deschis, patronul mi-a scris pe o filă din hârtie de orez – și m-a și pus să pronunț, de să-mi fac scurtă la limbă și să fiu nevoită, apoi, s-o bag în ghips, niște denumiri de mâncare de pe la ei, precizându-mi că acestea sunt tipice unor anumite zone:

• Bánh chưng: prăjitură de orez lipicios cu pastă de fasole mung și slănină aburită.
• Bún chả: burta de porc la grătar și chiftele de porc cu fidea albă – sau chifle – de orez, ierburi aromate și legume murate.
• Bún thang: făină de orez cu omletă și pui julienn.
• Cá kho: pește la grătar gătit în caramel cu bucăți de slănină și chili. Există variante ale acestui fel de mâncare, cu porc sau burta de porc, cu pui, carne de vită. Există, de asemenea, o versiune fără caramel, dar cu nuoc-mâm – un sos pe bază de pește fermentat în saramură – și ghimbir.
• Chả cá: pește prăjit în curcuma pe pat de mărar și arpagic, servit cu prăjituri de orez la grătar, tăiței de orez (bún), pastă de creveți fermentată și arahide.
• Giò lụa sau chả lụa: pate de porc vietnamez aburit într-o frunză de banană. Există, de asemenea, o versiune de pate prăjit, pate de scorțișoară sau pate de porc cu coajă de porc, pate de vită cu mărar.
• Mì xào: fidea din grâu prăjită cu o varietate de garnituri.
• Nem rán (nem): sul de prăjitură de orez prăjit, umplută cu carne de porc tocată, creveți și crab.
• Phở: supă națională vietnameză, luată la micul dejun în toată țara, precum și la diferite mese.
• Bánh cuốn: ravioli cu carne de porc tocată și ciuperci negre.
• Bun bo curry: vermicelli de orez cu curry de vită.
• Hủ tiếu (ro): supă saigoneză, o specialitate a orașului Mỹ Tho.
• Nước chấm: sos vietnamez făcut din nuoc-mâm, diluat în oțet și zahăr.
• Sinh to: milkshake.
• Hột vịt lộn: ouă de rață, pui sau prepeliță la aburi. Oul trebuie să fie incubat și embrionul să fie deja format.
• Bánh xèo: clătite vietnameze care se mănâncă, în principal, cu salată.
• Bánh bột lọc: prăjitură de făină acoperită cu creveți și burtă de porc, servită cu sos de nuoc-mâm.
• Bo bun: salată vietnameză.
• Chả lụa, sau giò lụa: cârnat de porc marinat în nuoc-mâm.
• Chè: desert tipic vietnamez. Există mai multe feluri. În general, este un element consistent (agar-agar, fasole, boabe de porumb) înmuiat în lapte de cocos îndulcit. Există în special bánh lọt și desertul în trei culori (chè ba màu).
• Nems sau Giò Cha: turte de orez prăjit umplut cu un duxelles (adică o umplutură făcută din ingrediente tăiate sau tăiate scurt), de asemenea, numit ran nem sau „sulul imperial”. Nu trebuie confundat cu nem chua, chiftele fermentate crude, care se mănâncă în Franța.
• Thịt kho: carne de porc cu caramel. Se poate înlocui carnea de porc cu pește, felul de mâncare devenind un cá kho sau creveți, pentru un tom kho.

Gata, nu mai înșir tot pomelnicul…

Templu al literaturii. Dar nu doar…

Sătulă de atâtea mâncăruri vietnameze, profit de faptul că interlocutorul meu își aprinde altă țigară și-l rog să-mi spună, mai bine, despre obiceiurile și tradițiile din Vietnam. Că nu mai vreau să știu despre niciun preparat de-al lor. Îmi spune cum se numește capitala Vietnamului, Hanoi, și ce înseamnă. Literar, Ha Noi ar fi „orașul dintre râuri”, istoric, „Dragon în ascensiune”.

Viața e grea. Lumea e săracă. Nici măcar în capitală nu sunt prea multe mașini. Dar există peste 5 milioane de motociclete și mult mai multe de atât, biciclete. E aglomerație mare peste tot. Și deplasarea se face greu.

M-a impresionat faptul că, Vietnamul, țara săracă și fără prea multe reguli de igienă, are un templu al literaturii. Templu, am zis, al literaturii! Acesta a fost construit în 1070 și este destinat savanților, înțelepților și lui Confucius. Este, desigur, un simbol al literaturii. Am aflat că literatura lor are două ramuri: literatura populară și literatura scrisă.

Cele două forme s-au dezvoltat simultan și sunt profund corelate. Cea populară, normal, s-a născut demult și a fost transmisă din gură-n gură. Ca baladele, basmele, legendele, doinele noastre. Vorbind despre bunătate, frumusețe, dragoste, ea a pus baza identității naționale a Vietnamului.

Literatura scrisă a apărut în secolul al X-lea. Din anii 1920, literatura scrisă a fost compusă în principal din limba națională, dar și beneficiind de adaptări la noile tendințe. Ea s-a dezvoltat după ce Partidul Comunist Vietnamez a venit la putere. Desigur, s-a axat pe lăudatul comuniștilor, dar și pe lupta și viața de zi cu zi a oamenilor.

Literatura vietnameză modernă s-a dezvoltat de la romantism la realism, de la eroism în timp de război, la toate aspectele vieții. Literatura clasică a generat capodopere precum Truyen Kieu (Nguyễn Du), Cung Oán Ngâm Khúc (Nguyễn Gia Thiều), Chinh Phu Ngam (Dang Tran Con) și Quoc Am Thi Tap (Nguyễn Trãi). Câțiva poeți geniali sunt Hồ Xuân Hương, Doan Thi Diem și Bà Huyện Thanh Quan.

Am aflat lucrurile astea și am rămas buimacă. Adică, oamenii ăia care se înghesuie câte cinci, șase, pe motocicletă, chiar citesc? Chiar știu cu ce se mănâncă literatura asta? Nu m-am dumirit pe deplin, că am intrat în alte… departamente. Am vorbit – ce să fac, sunt fată de la țară, iar nunta și înmormântarea despre care am tăifăsuit, sunt de căpătâi – despre logodne și decese.

Ca peste tot în lume, tradițiile se mai păstrează așa și-așa. Vechiul s-a îmbârligat cu noul și nunta are acum și chestii vietnameze, și din cele occidentale. De exemplu, nu mai sunt la modă căsătoriile aranjate de familii. Și nici la vârste foarte fragede, ca în trecut. Acum, fiecare ia taurul de coarne după cum crede de cuviință.

Își alege omul cu care se potrivește și pleacă astfel în viață. Există încă niște tradiții legate de căsătorie. Lễ đám hỏi – ceremonia de logodnă: cu ceva timp înainte de nuntă, mirele și familia sa vizitează mireasa și familia ei. Musai cu cadouri de logodnă care sunt puse în cutii mari, rotunde și lăcuite.

Când spui cadou, spui nuci de areca, frunze de betel, ceai, tort, fructe, vin, alte delicatese, alte obiecte, dar și bani. Cadourile sunt învelite în pânză – ori hârtie, mai nou – roșie. E un fel de înțelegere și familiile decid cum să fie nunta.

Alo… V-am pierdut? N-am terminat, ochi și urechile la mine! Lễ cưới sau ceremonie de nuntă: în ziua nunții, familia și rudele mirelui merg la casa miresei pentru a cere permisiunea ca mirele să se căsătorească și să-și ducă mireasa la casa lui. Cuplul se roagă în fața altarului cerând strămoșilor permisiunea pentru căsătorie, apoi își exprimă recunoștința față de cele două rânduri de părinți.

V-am spus că am vorbit și despre înmormântări. La vietnamezi, ceremoniile mortuare țin cinci sau șase zile. În mod normal. Dar nu e o problemă dacă familia vrea să țină mai mult mortul. Corpul decedatului este spălat și îmbrăcat. Între dinți i se pun câteva boabe de orez și trei monede.

Apoi, este așezat pe un covor de iarbă direct pe pământ, conform zicalei: „fiind născut din pământ, trebuie să te întorci înapoi în pământ”. Mortul este învelit cu pânză albă, lễ khâm niệm, și plasat într-un sicriu, lễ nhập quan. În cele din urmă, ceremonia funerară, lễ thành phục, se efectuează oficial.

La mormânt, vreme de 49 de zile, le chung thất, familia duce orez. După 100 de zile, ea sărbătorește tốt khốc, adică sfârșitul lacrimilor. Teama cea mai mare a celor din Vietnam este că morții nu vor găsi pacea în viața de apoi  și se vor transforma în fantome. Dacă un fluture se așază pe ei sau în apropiere de ei, când e un mort în familie, e de bine, se spune, înseamnă că nu se face nimeni spirit.

L-am întrebat pe patronul hotelului cum se numește și dacă vrea să facă o poză cu mine. Nu, nu, nu sunt de la vreun serviciu secret, doar de la ziar, i-am spus când i-am văzut spaima din priviri. Și, în fond, ce se întâmplă, doar nu fuge de, cum e vorba aia, oamenii legii.

Mi-a răspuns scurt: „de comuniști”. Fuge, adică. Eu n-am aprofundat. Iar el a divagat, lăsându-mă să înțeleg că poate să aibă ca prenume Quang Dũng sau A Lịch Sơn. Dar mi-a spus care sunt cele mai frecvente nume de familie de la ei, invitându-mă, altă dată, să mă familiarizeze cu modul de numire de la ei. Nguyễn 阮 (39% dintre vietnamezi se numesc așa), Trần 陳 (11%), Lê 黎 (9,5%), Phạm 范 (7,1%), Huỳnh / Hoàng 黃 (5,1%), Phan 潘 (4,5%), Vũ / Võ 武 (3,9%), Đặng 鄧 (2,1%), Bùi 裴 (2%), Đỗ 杜 (1,4%), Hồ 胡 (1,3%.) Mai sunt, desigur, și altele. Dacă vă interesează și alte date din cultura și istoria vietnameză, aci sunt și vă mai spui…

Când au început să vină familiile – foarte multe, spre surprinderea mea, de italieni care aveau rezervare la restaurantul vietnamez al hotelului, patronul s-a dus, împreună cu bucătarii, să le întâmpine cu vin vietnamez și cu cafea vietnameză.

Mie, de ce să zic, mi-a fost suficientă povestea. Căci, prin vene, dimpreună cu sângele, îmi curg, da, poveștile. Și, dacă tot am aflat așa lucruri frumoase, m-am dus frumos, elegant, cât de cât, în cameră și, deși m-am temut că visez dragoni, șerpi, nuoc-mâm, arte marțiale – uite că despre astea nu am apucat să vorbim – am dormit neîntoarsă. Și-am încălecat pe-o șa…