Un om năcăjit

Aseară, un om, oarecum, apropiat de familia mea, ne-a trecut pragul. Nu-l mai văzusem de ceva vreme şi nu mai ştiam nimic despre el şi despre ai lui. Din prima secundă, m-a bulversat chipul lui, mai înnorat decât cerul lui noiembrie.

Sufletul gârbovit, cocârjat, de-a dreptul. Privirea lui tulbure, ca vinul nestat din fiert. Nu mima tristeţea. Era, cu adevărat, trist. Şi nu trist, mâhnit. Şi nici mâhnit, supărat. Şi nu doar supărat, necăjit. Şi nu doar necăjit, cătrănit. Şi nu atât cătrănit, cât pierdut. Şi nu pierdut e cel mai indicat temen, ci devastat. Şi nici devastat nu spune tot, trebuie să mai adaug disperat, răvăşit, îndurerat, terminat.

Da, terminat. De probleme – stau patru generaţii într-o căsuţă modestă, cineva din familie are nişte afecţiuni serioase, şi el, şi nevasta au rămas fără serviciu, pâinea zilei de azi, nu a celei de mâine, e o nebuloasă şi, pe cuvânt, pot să continuu – de sărăcie, de neajunsuri, de politicieni, de lume, de viaţă.

Un om, cu adevărat, terminat. Un om care nu mai aşteaptă nimic, de niciunde. Un om care nu mai ştie şi nu mai poate să zâmbească. Un om care nu se mai bucură de nimic. Dar de nimic, nimic! Un om căruia nu-i mai pasă nici de el, nici de alţi oameni. Un om care nu a mai văzut, în ultimii ani, lumina soarelui şi umbrele nopţii.

Un om care nu se agaţă şi nu se prinde de nimic, ca să meargă mai departe. Un om doborât de maximul de pesimism care există în univers. Mai mult de atât, nu mai e. Mai mult de-atât, nu se mai poate. Un automatism covârşitor îi mişcă paşii. Ce-o fi, aia o fi. Nu mai contează. Nici dacă moare, nici dacă trăieşte. Ori pe aici, ori pe dincolo, tot un drac.

Multe chipuri de oameni mi-a fost dat, pesemne, prin prisma meseriei de ziarist, să văd. Şi, recunosc deschis, să studiez, cu discreţia necesară. Şi, da, să însăilez în mintea mea posibilele lor felii de viaţă. Am, oricât de modestă ar trebui să fiu, simţul observaţiei. Adulmec. Văd. Simt.

Dar, un om mai trist, mai mâhnit, mai pierdut, mai necăjit, mai fără aşteptări ca acesta despre care povestesc acum, nu am văzut. Şi eu, ca voi toţi, sau ca mulţi dintre voi, am avut căderile mele în hăuri fără margini, dacă pot spune astfel. Deznădejdea, neputinţa, durerea m-au năpădit – ca iarba rea trandafirii însângeraţi – de mii de ori. De mii de ori n-am mai putut. Şi ştiu că au fost şi sunt şi alţii în aceeaşi situaţie.

Totuşi, atâta negură pe suflet, ca la omul ăsta necăjit, de care zic, n-am mai întâlnit. Zgura din toată lumea e nimic pe lângă inima lui apăsată de pesimism. Desigur, mai sunt mulţi oameni cu nori grei apăsându-le existenţa. Viaţa asta, cu tot ce include ea, face să fie aşa.

Mulţi omeni năpăstuiţi de soartă, mai sunt. Şi de lume. Şi de viaţă. Şi de tot. Şi, chiar în clipa în care eu scriu despre un om năcăjit, iar omul năcăjit e la fel de năcăjit, pe mai departe, mii de beizadele, de… Doamne, iartă-mă, vedete, de asistente, de oameni fără căpătâi, de panarame, sparg la mall, sau oriunde altundeva, atâţia bani cât omul necăjit nu ştie şi nu poate să viseze că ar avea, nici în şaptezeci şi şapte de vieţi.

Omul năcăjit mi-a necăjit şi mie sufletul. Mi-a întunecat lumina. Mi-a mâhnit rărunchii. Are cineva un strop de mulţumire în plus şi-l vinde, că vreau să cumpăr pentru omul necăjit al articolului de faţă. Un om terminat… Un om necăjit… Să ne apere sfinții de atâta tristețe!