Nuntă cu belele

Şi? Ce mai ziceţi? Ce mai faceţi? Cu ce vă mai ocupaţi? Io, dacă tot mă-ntrebaţi, bine, sănătoasă şi devreme acasă. Adică, sunt… Am intrat pe-aciişa să vă spun o vorbă. Am fost şi noi, săptămâna trecută, la o nuntă. Nuntă mare, frumoasă, cu – şi de – oameni gospodari. A fost mişto, mişto, ce mai…

Aşa cred. Aşa zice lumea. Că eu, pentru că numa’ mie poa’ să mi se întâmple, am stat, cât au durat petrecerea, masa şi dansul, doar la toaletă. Pen’ că, înainte cu vreo două zile – două zile, nu două minute! – de nuntă, am luat un diuretic. Adică, nu unul, patru. Ca să încap în rochie.

Hei, hei, vă văd! Şi vă aud! Cine chirăie, nota doi! Ori dat afară! S-aude până-n fundu’ clasei, da? Eh… De fapt, a fost aşa: hai, că vine nunta aia, mi-am spus ca Miţa lu’ Baston, când cu vitriolul, tre’ să mă fandosesc fix în rochia aia verde de nu-mi mai intrau nici picioarele, până de curând..

Numai la nunta aia stăteam cu gândul. Şi-al meu la fel: ah, să mergem mai repede, că am de gând să te fac o sârbă… asta… un tango. La locantă, nu la geamandură. Şi, cum am zis deja, joi, cam pe când flituia soarele umbrele prin ascunzişuri, iau un diuretic. Aştept niţel, nimic, niciun efect. Dar-ar naiba! E varză şi ăsta. Nici diureticele nu mai sunt ce erau pe vremea când eram io la farmacie.

Să mai iau unul. Însă, au zburat orele ca fluturii ce se grăbesc la lampă şi nicio picătură de apă eliminată. Fir-ar! Ce pocinog e ăsta, pastilo, că, musai cu rochia aia trebuie să mă îmbrac! Ia să mai iau o tabletă de alt fel, că poate e mai eficientă. Şi iau şi de alea două, să ştiu o treabă. Numa’ că, nu s-a-ntâmplat nimic.

Da’ nimic! Oricum, io conştiincioasă am fost, că vorba aia, n-am mâncat, n-am băut, până, ziceam eu, sâmbătă seara, când cu paranghelia. Ca să fiu şi să par mai subţire. Şi au trecut zilele şi a venit nunta. Până să plecăm, seara, la petrecere, am fost la ţară. Trec peste faptul că am avut treabă până am plecat.

Şi peste acela că m-am rugat din tot corasonul meu să fie barieră la Albeşti, ca să apuc să-mi dau unghiile cu ojă. Cerceii mi-i băgasem în urechi când am deschis poarta acasă, restul urma să fac la oraş. Şi a fost. Barieră. Dar numa’ cât am ojat o mână. Aia nefăcută, oricum, e pansată pe trei sferturi. Că m-am tăiat crunt la trei degete. Dacă-oi uita la Ploieşti să fac şi alea două degete neînfăşurate în bandaj, nu s-o vedea.

Trec şi peste ăla – faptul, zic – că, acasă, la oraş, nu mai găseam parfumul ăla bun, de fiţe, de multe milioane de lei. Vechi. L-am pitit, io, cu mâna mea. Căci, de câte ori vin la apartament, vine şi doamna Anton, vecina şi, de pe oriunde îl pun, îl găseşte, dă de el şi, fleoşc, fleoşc, se parfumează din cap până-n călcâie, de mă lasă, vorba uneia de la mine, de la ţară, ceasul, de cum se duce, săracu’ parfum.

Altul n-o pasionează, nu-i place, nu-i dă inima ghes la el. Şi, ca să mai salvez câteva picături, uite, pentru o nuntă de asta, l-am ascuns. Da’ aşa de bine l-am ascuns, că mi-a luat un sfert de oră să-l găsesc. Bineînţeles că am dat toată casa cu fundu’ – pardon de expresie, da’ n-am găsit altă rimă – în sus. Şi bărbatul fierbea: eu zic să nu mai mergem, că ajungem la spartul nunţii. Da’ el stătea ca o mimoză şi nu se îmbrăca şi aranja, că, vezi, Doamne, el începe operaţiunea când termin io de machiat.

Bine. Şi bun. Ajungem la nuntă. Fix pe fix. Lumea încă se aşeza la masă. Mişto, ce mai. În rochia dorită sunt, foamea am făcut, obosită de la treburi sunt, mâna zvâcneşte şi frige, da’ dacă n-o să mă distrez, de să moară duşmanii de pizmă! Şi, pe când îi spuneam ospătarului că aleg un cocktail, ce să vezi, simt că trebuie urgent să merg la baie. Mă duc şi mă întorc.

A fost, mi-am zis, şi a trecut. Dar nici nu mă aşez bine, că iar trebuie să ajung. Ce naiba? Şi tot aşa. Vin la masă, plec la baie, vin, plec, vin, plec… Într-un final, am înţeles: pastilele alea, mama lor, îşi făceau acu’, la nuntă, efectul. Cum dracu’ să mă ridic de la masă întruna şi să spun oamenilor cu care eram de ce fac io naveta la baie?

Aşa că, deşteaptă cum sunt, am luat telefonul şi am început, chipurile, să vorbesc la telefon, cu unul, cu altul. Ca să nu păţesc vreo ruşine şi mai mare şi să sune ăsta pe când eu simulez că vorbesc, l-am închis, mama lui, de tot. Şi am început să înşir toate numele mari de ziarişti ori scriitori cu care, de-a lungul timpului, am lucrat. Adică, dacă tot e momentu’, să fac impresie.

Vorbind pe şleau, io nici nu mai am numerele lor de telefon, la câte telefoane am stricat şi pierdut. Şi nici ei, săracii, nu cred că-şi mai amintesc de mine, o nimeni aci, după atâţia ani. Însă, la nunta asta, prin voia diureticelor, fură prezenţi. M-au salvat şi i-au făcut pe ăia de la masa noastră să-şi zică în barbă cu invidie: bă, da’ ce căutată mai e nevasta lu’ Marcu! O rotiţă nu se mişcă fără ea.

Şi Marcu mă întreabă, la un moment dat, când vede că nu apuc să mă ating de nicio firimitură de mâncare: cu cine naiba tot vorbeşti? Faci CEX prin telefon? Stai jos şi mănâncă o sarma, că n-ai mâncat de două zile şi leşini pe aci. I-am spus, încet, ce şi cum. Muzica era tare şi el, bag seamă, surd. Nu înţelegea nimic. Şi-i tun în ureche: pastilele alea îşi fac acum efectul. Mă duc la baie, nu vorbesc la telefon. Auzi? A auzit. Că s-au oprit lăutarii şi-a auzit tot localul. Î

n fine. Nu mai adaug nimic. Deşi, de spus, parol de republicană, sunt multe. Gata. Vă mai povestesc io, una, alta, când am niţel timp liber.