Muzician, donez un picior pentru o piesă de teatru

Aseară, am fost martoră la o discuție. Unul dintre cei care vorbeau, a spus la un moment că e în stare să-și vândă un rinichi ca să poată să-și trimită fata la facultate în Olanda. M-a torpilat ce-a spus. Disperarea, sărăcia, neputințele duc la gesturi extreme. Viața, pentru mulți semeni de-ai noștri, e o mare cutră.

Și mi-am amintit că am mai scris odată, acum câțiva ani, nu mai știu câți, despre un om care voia să vândă… Dar mai bine să nu vă dau detalii acum și să vă spun povestea așa cum am mai spus-o și atunci când am aflat-o.

A cântat pe marile scene ale ţării, şi nu numai, ştie totul despre Mozart, Bach sau Vivaldi, a împărtăşit din cunoştinţele lui şi altora. Toate acestea sunt de mult apuse. Azi, omul, în vârstă de 74 de ani, abia trăieşte de azi pe mâine, într-un cameră a unui cămin de nefamilişti, tânjeşte să aibă o locuinţă în Ploieşti şi îşi doreşte un suflet de femeie lângă el.

Pentru acestea, este în stare să-şi dea de bună voie un picior ori un plămân, cuiva care a avut un accident sau este bolnav şi are nevoie de aşa ceva. „Doar să nu mă mai plafonez într-un cămin de nefamilişti, unde locuiesc oameni de toată mâna”.

La spital, ca la abator

Mic de înălţime, puţintel la trup, îmbrăcat modest, acestea au fost caracteristicile care săreau în ochi la prima vedere, când îl priveai pe Radu Vasile, un pensionar din Plopeni. „Ca pe fostul premier, şi-a început el mărturisirile, mă cheamă. Numai că, eu nu am nimic comun cu acesta.

Doar numele… Am venit la dumneavoastră să mă plâng, să vă spun povestea mea. Sunt un om necăjit. Nici nu ştiu cu ce să încep. Uite, să vorbesc întâi despre operaţii. Am fost operat de trei ori de prostată la Ploieşti. Şi de ambele dăţi operaţiile nu au fost nişte reuşite. Întâi, pe 28 octombrie, 2004, am fost operat de doctorul Mertl.

Dar s-a dovedit că mi-a lăsat impurităţi în vezică şi, după şase zile, când mi s-a scos sonda, au început durerile. Atât de mari, că am apelat la doctorul care mă operase, ca să facă ceva. Dar acesta mi-a spus că nu are ce face, asta e operaţia. După alte trei zile, am ajuns din nou la spital şi am dat tot peste doctorul Mertl.

M-a desfăcut din nou şi după aceea mi-a spus că trebuie să plec acasă, că nu-mi mai poate acorda asistenţă. Că acolo e spital, nu casă de binefacere. Sora mea a insistat, dar nu au fost şanse de reuşită. Numai că, m-am întors iar, peste alte câteva zile. De data aceasta, am dat peste doctorul Luchian, care e ginerele primului. Deşi m-am opus, acesta m-a operat cu laser şi m-a ars în interior.

Aşa se face că, acum, la 24 de ore, am nevoie de 12 perechi de pampers. Nu se poate… Eu mi-am vândut clarinetul şi era gata să vând şi saxofonul, ca să pot plăti medicii. Dar asta să nu scrieţi, că eu mă învârt printre oameni şi ştiu cum stau lucrurile. Poate că e personal puţin la spital, poate că sunt prea mulţi bolnavi.

Cert este că, stăm cu toţii, ca la abator, şi tot ca la abator nu ne acordă nimeni atenţie, ni se vorbeşte ca unor animale, suntem măcelăriţi fără milă, precum animalele. Nu vreau să acuz pe nimeni, nu vreau să fac rău nimănui. Dar n-aveam eu necazurile mele? Acum să mai trag şi povestea asta cu operaţiile greşite de prostată?

Am vorbit cu un domn mai în vârstă ca mine, care s-a operat de aceeaşi problemă la alt medic. Şi mi-a spus că acum urinează ca la 20 de ani, în timp ce eu am serioase probleme. Dacă e culpă medicală, nu e firesc să aibă şi medicul o răspundere?”

30 de kilometri pe jos, pentru o piesă de teatru

Aproape că-l podidesc lacrimile pe Radu Vasile. Se scuză de câteva ori, pentru slăbiciunea lui şi continuă cu povestea:

„Am ajuns, după o viaţă de om, să stau la un cămin de nefamilişti din oraşul Plopeni. Mă rog, dacă se poate numi oraş o localitate mică, unde şomajul e în floare, unde sărăcia e cruntă, unde nu sunt perspective de nici un fel pentru ziua de mâine. Ca să nu mai vorbesc de un teatru sau de o filarmonică. Eu am fost muzician. Am cântat într-o formaţie de estradă la Braşov, am lucrat la filarmonica din acest oraş, am lucrat şi în învăţământ o vreme, ca profesor de muzică.

Am muzica în sânge. Când am început să scot primele sunete, ele erau unele cântate, nu rostite. Am suflet de artist. Până nu demult, veneam pe jos de la Plopeni la Ploieşti, să văd o piesă de teatru sau să ascult un concert. Nu-mi păsa de drum, nu-mi păsa că sunt destui kilometri. Dar nu aveam bani de bilete şi trebuia să văd aşa spectacole. Şi dacă tot veneam pe jos, mă duceam şi la biserică, în cartierul Cina, unde cântam în cor.

Că zicea şi părintele Ionică de mine că sunt un fenomen, că am aşa de multă voinţă, că n-o să mor niciodată. Acum nu mai pot să fac aşa un drum, adică 15 kilometri la dus şi tot pe atâta la întoarcere. Că am probleme cu operaţiile acelea despre care v-am spus. Eu am locuit la Braşov până în 1990. Am avut acolo un apartament, cumpărat din munca mea.

Dar sora mea cea mare m-a păcălit şi i-am dat, ca un prost toţi banii din vânzarea locuinţei. Ea m-a pus să vând, mi-a spus că sunt bătrân şi singur şi intră vreunul peste mine şi-mi fură instrumentele. Mai bine să mă mut la ea, la Ciorani, că-mi dă două camere acolo şi are şi posibilitatea să aibă grijă de mine şi de instrumentele mele.

Cum ţineam la instrumente mai ceva ca la ochii din cap, am fost de acord cu propunerea ei. Am vândut tot şi i-am dat banii. M-a dus la Ciorani şi m-a izolat într-o cameră. Mi-a spus să nu ies de acolo, că-mi aduce ea mâncare la pat. Dar eu nu eram bolnav şi nu eram nici un prost, cu care nu poţi vorbi, care te poate face de râs, într-o societate. Eu ştiu toate poveştile despre toţi marii muzicieni, am predat la şcoală, am stat de vorbă cu tot felul de oameni. Demnitatea şi orgoliul meu au fost rănite. M-am revoltat şi mi-a spus să plec, dacă nu-mi convine. Am plecat. Aşa am ajuns la Plopeni, la căminul de nefamilişti, unde stau şi acum”.

Să am o femeie, i-aş recita versuri

„Eu, mi-a spus interlocutorul meu, scriu şi versuri. Versuri de dragoste… Unele sunt imaginare, nu am trăit în realitate ceea ce relatez acolo. N-am avut ocazia. Că, numai ce spuneam în vremea din urmă că stau la un cămin, că toate femeile interesate la început de o relaţie cu mine,  dădeau bir cu fugiţii. Voiau o casă, unde să locuim, nu o cameră cu baie şi bucătărie la comun.

În tinereţe am fost însurat, dar n-am stat prea mult cu soţia. Şi eram atât de prins cu muzica mea, că n-am observat când a trecut timpul. Îmi doresc să mângâi şi eu o femeie, să-i simt pielea şi formele, să-i spun cuvinte dulci, să fiu tandru cu ea. Eu sunt un artist şi n-aş fi în stare să fiu brutal cu o femeie, ca alţi bărbaţi. N-aş lovi-o niciodată, indiferent ce mi-ar face. I-aş recita versuri şi i-aş cânta”.

„Vrea cineva un picior?”

„Aş vrea să nu mai stau la Plopeni, în camera aceea de cămin de nefamilişti. Îmi doresc să locuiesc în Ploieşti, unde se mai face un spectacol, unde mai vine o echipă de teatru, unde pot să mă duc la filarmonică, la un concert. Să mă rup de Plopeni, unde simt că mă plafonez cu totul. Mai vreau să trăiesc pe această ultimă sută de metri. Pentru asta, sunt în stare să-mi dau un picior. Că am auzit că sunt multe cazuri, în care cineva şi-a pierdut în vreun accident un picior şi are nevoie de unul. Îi dau eu unul. Sau un plămân dau, că am plămâni puternici, de suflător. Am cântat la clarinet şi saxofon şi sunt sănătos. Vreau, în schimb, posibilitatea de a locui în Ploieşti, aproape de teatru şi muzică. Poate e cineva interesat de un picior ori de un plămân”.

Şi, poate că orice alte comentarii sunt de prisos.