Poveşti pentru zile de răgaz. Legenda românismului

M-am gândit mult ce să scriu azi pentru cititorii noştri. Unii, fii ai satului, rămaşi acolo, pe vatra străveche, ca să simtă până la viaţa de apoi, până în rărunchi, mirosul paşnic al pământului.

Alţii, zburătăciţi de soartă pe la oraş, ca să îşi câştige, după inimă şi studii, pâinea cea de toate zilele. Oameni obişnuiţi toţi, ca noi, ca de altfel cei mai mulţi cetăţeni din ţara asta. Aşa că doar lucruri obişnuite, fireşti puteam să inserez aici.

Legenda românismului

Pe cuvânt că nu ne-a pus nici mama lu’ vreun ministru să vorbim despre astfel de lucruri. Ei, aleșii, la câte treburi au, numai de povești de-astea nu le arde… Am zis așa, ca să nu spun verde că mai salcâm cu spetitul lor ca să promoveze frumuseţile patriei.

Dar suntem şi noi, ca şi voi, parte a acestui pământ şi ni s-a năzărit să vorbim despre chestiuni care nu sunt atât de cunoscute pe cât, ne duce pe noi capul, ar trebui să fie. Uite, de curând într-o adunare cineva ne-a spus, celor de acolo, legenda românismului.

13:15 • POLITICĂ

The Guardian: România la un moment de cotitură. Candidații pro-UE își dispută întâietatea cu cei anti-migrație

13:45 • POLITICĂ

Reuniunea de închidere. Câte proiecte a finanţat Programul România-Ucraina 2014-2020 şi care este valoarea lor

Sunt convinsă că, la fel ca şi noi, nu multă lume o ştie. Cine să bănuiască o astfel de legendă? Pe la şcoală nu se învaţă. Prin cărţile de istorie copiii află despre Andreea Esca şi Teo Trandafir. Nu că, Doamne sfinte, am avea ceva cu doamnele în cauză… Dar parcă n-ar fi rău să o aflăm cât mai mulţi. Despre legendă vorbesc…

Şapte fete, una mai frumoasă decât alta

Cică, demult, o mamă a fost blagoslovită cu şapte fete, una după alta ca vârstă: Transilvania, Muntenia, Moldova, Oltenia, Crişana, Bucovina, Dobrogea. Toate frumoase, zvelte, mlădioase, măreţe şi impunătoare, din multe puncte de vedere. La fel cum, de altfel, erau şi cei doi flăcăi ai mamei respective: Banat şi Maramureş. Multă vreme mama şi copiii au trăit fericiţi laolaltă. Se mulţumeau cu bucata lor de pâine, nu râvneau alta mai bună de la străini.

Numai că, la răstimpuri, câte un hain prindea drag de câte o fată a bătrânei maici. Unul a pus ochii pe Transilvania şi a luat-o de lângă ai ei, altul a vrut-o pe Bucovina şi n-a mai lăsat-o să fie cum era, liberă şi neatârnată, altuia i s-a năzărit să o fure pe Dobrogea cu ochi de mare. Umilite de străini au fost, în timp, şi Crişana ori Oltenia. Maica bătrână mai avea două fete şi doi flăcăi neatârnaţi. Şi cu ei muncea pământul, apăra hotarele, mirosea florile, cânta doinele.

Dar suferea. Căci îşi voia, ca toate mamele, fiicele aproape. Să le ştie că sunt bine. Că nu le face niciun străin hainit să plângă. De aceea, împotriva chiar şi a unor raţiuni de stat, a luptat pentru ele mereu. Uneori mai câştiga teren, alteori pierdea. Dar, încet-încet, a început să-şi aducă, după eforturi asidue, fiicele acasă.

Pe mama cu şapte fiice o admiră şi o apreciază mulţi. Sunt unii care spun însă că familia bătrânei mame nu e completă. Fie că le-a renegat, fie că n-a luptat pentru a şi le aduce aproape, unele fiice nu stau la masă cu ai lor. Ci îmbucă dumicatul alături de străinii care le-au răpit odinioară. Una se numeşte Basarabia, o alta Bucovina de Nord, a treia Cadrilater. Vor fi fiind pierdute oare pentru veşnicie? Legenda nu mai spune nimic.