Meseria de femeie. Tradiții uitate și, unele, îngropate

Odată… A fost odată… Ehei, câte au fost odată… Dar, cum e zicerea populară: fuseră și se duseră! Nici măcar nu sunt nostalgică. Doar mi-am amintit că am zis că vorbim despre tradiții. Și, uite, ce mi-a venit în minte.

Războiul de țesut

Multă vreme, lumea a trăit diferit de modul cum trăieşte acum. Femeile nu se duceau la serviciu, dar ţineau, cu tot ce era necesar, casele. Nu era gospodărie din care să lipsească, să zicem, războiul de ţesut. Aici se ţesea, la lumina candelei sau lumânării de seu. Cu toate aceste obiecte pritocite, trudite, migălite, se umpleau lăzile de zestre ale fetelor.

Între un preş de pus pe jos şi o cuvertură de aşternut pe pat, de fapt, femeile practicau, chiar dacă la scară mică, o adevărată industrie casnică. Ele munceau. Lucrau. Făceau tot necesarul casei. Bărbaţii aduceau, să zicem, acasă, lâna de la oi. Femeile se apucau, de îndată, să o chivernisească.

Erau şi femei ambiţioase care reuşeau să mânuiască acul pentru confecţionat bundiţe, pe lângă meliţă, vârtelniţă, urzoi. Mănuşile, ciorapii, flanerele, şalurile erau făcute tot în casă, tot de femei, tot din lâna de la oi. Tot femeile le vopseau şi, dacă era cazul, le ornamentau.

Pe atunci, cânepa nu era considerată drog şi nu intrai în atenţia celor de la Crimă Organizată dacă o aveai în preajmă. Atunci era folosită, după multe operaţii, la urzit şi ţesut pânză. Femeile se pricepeau la croit şi cusut şi, cu mâna lor, făceau îmbrăcămintea pentru toţi ai casei. Acul şi aţa trasau curbe sinuoase pe ştergare, ii, cămăşi, feţe de masă. Adevărate poveşti scriau femeile în cuverturile pe care le ţeseau în războaie.

Tradiţii doar de… vânzare

Şi nici nu aveau pretenţia, cu lungul nasului ştiut, cum se aflau, că înfăptuiesc nişte meserii divine… Mai apoi, toate cele descrise mai sus se făceau şi în ateliere speciale. Azi, nici măcar războaie de ţesut nu se mai găsesc prin gospodării. Şi dacă în vreo ogradă mai e vreunul, nu mai e demult funcţional. Azi, şi să vrea cineva să mai facă vreun război de-ăsta, nu mai ştie. Căci nu mai e nimeni care să-i înveţe şi pe alţii cum se face. Bătrânii care cunoşteau taina s-au pierdut pe drumul spre eternitate.

Ai noştri, mai ales tinerii, nu mai sunt interesaţi de lucrurile de odinioară. În case sunt azi covoare persane, parchet, gresie, marmură, prosoape de la magazin – uneori chinezării făcute la tarla – lenjerii din mătase, feţe de masă – tot de cumpărat.

Uneori, câte un străin – era să zic câte un rătăcit, dar nu e drept – mai vede pe undeva minunăţiile noastre. Şi-i place ce vede. Şi vrea să aibă, să ducă în ţara lui, să ia cu el ceva din misterul punctelor şi liniilor imortalizate cu atâta trudă în câte un obiect popular. Iar la noi, cusăturile şi ţesăturile tradiţionale ajung doar în câte un muzeu dispus să primească pe pereţi sau în dulapuri aşa ceva. Şi cine se mai întreabă că ne pierdem identitatea, ne dispare amprenta personală…

Desigur, astea sunt chestiuni puerile… Nu sunt pentru miniştrii de la cultură, învăţământ şi de pe unde or mai fi ei! Păi domniile lor au pe cap alte lucruri mai importante: ce deplasări în străinătate pe banii pârliţilor de cetăţeni mai fac, ce haine de firmă să-şi mai ia, la ce localuri bune să mănânce…

Mizilic, desigur, că nu vreau să intru în alea grele, gen afaceri murdare, bani fără miros, matrapazlâcuri de tot felul. Chestiuni arzătoare, toate, pentru toți care s-au perindat și se perindă pe la cârma țării. Și vin eu acuma, ca boamba, să vorbesc despre războiul de ţesut, despre tradiţii, despre meserii dispărute…

Ei, bine, vin! Şi acum, şi data viitoare. Căci, mai scotocesc, mai caut, mai iau lăzile de zestre ale neamului la mână și mai dau, cu siguranță, și de alte tradiții. Uitate. Îngropate pe unde s-a putut. Fără popă, fără lumânare, fără veșnica pomenire.