Semne ale creştinismului timpuriu în munţii Buzăului

Munţii despre care vorbim acum au, din punct de vedere religios, istoric şi nu numai, aceeaşi importanţă precum Muntele Athos. Este vorba despre Munţii Buzăului – cu precădere despre masivul Crucea Spătarului – care au săpate în piatra lor urme vechi, zic specialiştii, de aproape 2000 de ani, din perioada de început a creştinismului.

Între localităţile Bozioru şi Colţi din judeţul Buzău există, nebăgate în seamă, nepuse pe deplin în valoare, am zice chiar neştiute, chiar şi de locuitorii zonei, mai multe peşteri în care primii misionari şi-au lăsat întipărită în piatră trecerea.

Piscuri ciuruite de veacuri

Oameni care – jură! – văd umbre spătoase de călugări şi chipuri neclare de morţi neîngropaţi după datina creştină. Care au presimţiri ciudate, venite parcă de pe culmile Crucii Spătarului şi Martirei, care străjuiesc tainic, de sute de ani, satul Colţi.

Vin din locuinţele rupestre, chilii călugăreşti şi biserici, toate vechi de două mii de ani, presărate prin munţi. Vin din credinţa nestrămutată a oamenilor acestor locuri că, neştiuţi de nimeni, sihaştrii de demult încă mai bântuie prin pădurile risipite pe culmi. Cică sunt – călugării ăştia din chiliile rupestre – îmbrăcaţi în veşminte albe, ca nişte păreri, făcute din cânepă sau pânză de sac, lungi, până în pământ.

Şi iarna ar purta şi cojoace, şi căciuli, ca să nu le fie frig în Munţii Buzăului. S-ar îndrepta, când se întâlnesc cu localnicii, spre răsărit, mereu spre răsărit, unde se găseşte o culme ascuţită, pe care imaginaţia – deloc exagerată a celor care au văzut-o – au numit-o Athosul Românesc şi unde mai bine de 15 peşteri rupestre stau, de veacuri, misterioase şi ascunse.

Cea mai cunoscută este chilia lui Dionisie Torcătorul, despre care se spune că a săpat aşezarea cu propriile mâini, ţinându-se într-o frânghie, prinsă de peretele muntelui. Mai sunt Ghireta, Casa Hoţilor, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou, Bucătăria, Biserica lui Iosif, Piatra Îngăurită, Ruginoasa, Vârful Cameruţei, Fundătura, Fundul Peşterii şi, desigur, şi altele.

Legende

Taman acolo, pe vârful răsăritean al munţilor, se spune că ar fi fost o cruce imensă, cea care a şi dat numele locului de Crucea Spătarului. Cică era făcută din piatră grea, de munte, şi ar fi ascuns, la poalele ei, toată bogăţia spătarului Cristea, un boier al zonei!

Dornici de înavuţire, sătenii ar fi dărâmat crucea, ar fi smuls-o din piatra unde fusese amplasată şi ar fi căutat, cu disperare, averile spătarului. Dar niciunul, ca un făcut, n-a găsit nimic. Şi aurul acela ar mai sta ascuns şi acum în locul unde a fost rădăcina crucii. O undă de mister şi religiozitate pare că zvâcneşte din străfundurile muntelui. Vin sihaştrii? Vine spătarul să-şi caute averea?

Misterul Crucii din Munţii Buzăului; o undă de religiozitate

Crucea este cunoscută omenirii cu mult înainte de apariţia creştinismului. Mulţi dintre condamnaţii la moarte erau – ca şi Iisus, de altfel – răstigniţi pe cruce. Deşi poate părea de necrezut, există, după cum spun cunoscătorii, aproape 400 de tipuri de cruci, trei dintre acestea fiind mai cunoscute.

Este vorba despre crucea în formă de T, cunoscută drept Crucea Tau, una de acest fel fiind folosită pentru răstignirea Mântuitorului, despre crucea catolică sau latină, care are braţele inegale şi este cea mai răspândită la acest moment, şi despre crucea ortodoxă sau greacă, cu toate patru braţele egale, care a devenit simbol al Crucii Roşii.

Ca simbol creştin, crucea apare cam în urmă cu 1700 de ani. Ei, bine, în Munţii Buzăului, în peşterile săpate cu trudă şi cu migală, se găsesc mai multe feluri de cruci. Masivul Crucea Spătarului este, prin multele chilii pe care le ascunde în măruntaiele sale, o adevărată tainiţă. Tainic – sau poate că nu, dacă tot vorbim despre cruci – îi este şi numele.

Adăpost pentru misionari

Se spune că ele, chiliile boltite discret în peretele muntelui, ascundeau în anii de început ai creştinismului pustnicii şi misionarii veniţi pe plaiurile de la Nord de Dunăre ca să propovăduiască printre strămoşii noştri credinţa în Hristos.

Numai astfel, istoricii pot explica – pe lângă litere chirilice şi greceşti, dar şi nişte semne ciudate despre care se crede că ar constitui un alfabet al locului, încă necunoscut – existenţa crucilor scrijelite din aceste hrube. Nu este un singur fel de cruci şi nici la aceeaşi dată inscripţionate.

Aceasta ce denotă faptul că, în timp, prin misterioasele peşteri – dar săpate, după cum afirmă specialiştii, de mâna omului, nu de capriciile naturii – s-au tot perindat pionierii creştinismului. De altfel, săpată tot în piatra muntelui Crucea Spătarului s-ar fi aflat bisericuţa Sfântul Iosif.

Bisericuţă, dacă ne gândim la dimensiunile bisericilor de azi, e prea mult spus. E un termen mult prea pompos pentru ceea ce reprezenta atunci, în urmă cu 1.700 de ani, acest sfânt lăcaş. O hrubă mai acătării, să-i spunem, de doar câţiva metri pătraţi, dar unde misionarii se simţeau bine şi se puteau desfăşura în voie. Altarul de piatră din interior stă şi azi mărturie a acelor vremuri.

Pilde ce îndeamnă la meditaţie

Primul care a fost atras de vestigiile rupestre din Munţii Buzăului a fost, prin anul 1870, Alexandru Odobescu, istoric şi scriitor al secolului al XIX-lea. Acesta a făcut serioase cercetări şi a ajuns la concluzia că suntem, prin existenţa cavernelor tenebroase de la Crucea Spătarului, deţinătorii unei adevărate pagini de istorie.

Păcat că nu ne dăm silinţa să o citim cum trebuie. Nici măcar printre rânduri nu ne spetim să citim… Oare cine erau misionarii aceia? Ce poveşti aveau ei? Cum au ajuns să creadă în Hristos? De ce au ales ţinuturile de la Nord de Dunăre? Nu putem să ştim. Misterul crucilor săpate în pereţi de hrube aşteaptă să fie, la un moment dat, descâlcit. Până atunci, să luăm existenţa lor ca un fapt.