Poveste despre un lingurar. Meserii aproape uitate

Mai aveți linguri de lemn prin casă? De-alea cioplite cu mâna pricepută de om. De se vindeau mai anii trecuți prin piețele mai mărginașe. Se mai vând și acum. Prin orașele mici, unde mall-urile încă n-au ajuns. Prin târgurile cu iz de vechituri. Prin fața vreunei farmacii mai dosnice.

Cel care le vinde are cam zece bucăți legate cu sârmă la un loc. Și te îmbie, cu vorba moale, să le iei pe toate. Dacă nu vrei, îți dă una, două, câte ai zis că vrei. Omul mai are și linguroaie de-alea mari, de, ca să zic așa, vrăjitoare. Cu ele, gospodinele amestecă prin oalele și ceaunele cu zacuscă, bulion sau dulceață.

Alea mici costă un leu, doi, trei, cum ieși la vopsea cu vânzătorul. Alea mari 20 de lei. Sau pe acolo. Ca și alte chestiuni care ne erau tradiționale – v-ați prins că suntem, cu acest text, la capitolul tradiții, duse, pierdute, uitate – și lingurile de lemn făcute de lingurari au ieșit din scenă.

Am cunoscut, pentru că am ținut, musai, un lingurar. Am pândit, ca haita de lupi, locul unde, mai demult îl văzusem. Ca să vorbesc cu el. Ca să-mi spună povestea lui și a lingurilor pe care le face. Pentru ca, la rându-mi, să v-o spun și vouă.

Privirea nu-i mai e nici ageră, nici vioaie, de lup tânăr. Când îi vorbeşti trebuie să ridici tonul, ca pentru cei mai slabi de auz, ca să te înţelegi cu el. Toate acestea sunt din pricina bătrâneţii. Doar mâna i-a rămas fermă şi îndemânatică. La fel ca în tinereţe. Cu migală, cu trudă şi cu obstinaţie se încăpăţânează să confecţioneze linguri, cârlige de rufe, umeraşe. Toate din lemn de fag şi tei, pe care le comercializează, cu grijă să n-apară poliția, prin faţa câte unui magazin din Ploieşti.

Taraba cu minuni ecologice

În zona Halelor Centrale, pe unde trece tot ploieşteanul cu treburi măcar o dată pe zi, se instalează cu taraba lui – improvizată dintr-o cutie de carton întoarsă – un bătrânel. „Hai să vă dau nişte linguri, de să mă pomeniţi. Sau poate nişte cârlige. Sunt ieftine. Nu vreţi o mătură?“

Cam acestea, evident cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă, sunt cuvintele cu care sunt îmbiaţi trecătorii şi, mai ales, trecătoarele. Lumea, însă, nu e interesată. La hipermarket are de toate. Mai bune, mai trainice… Sau nu? În plus, e aproape mereu grăbită. Lumea. Arar se opreşte câte cineva şi întreabă de produsele expuse.

Unii se tocmesc la preţ cu moşnegelul din spatele… tarabei. Şi câţiva bănuţi tot obţin reducere. Alţii dau repede banii pentru cele cumpărate şi pleacă mai departe, la fel de grăbiţi.

Intru în vorbă cu bătrânul şi el, ca mai toţi oamenii de vârsta lui, începe, cu tonul sfătos al celui care a văzut şi a trecut prin multe: „Numai gospodinele adevărate cumpără de la mine. E şi ieftin ce am eu aici, e şi bun. Şi, am auzit cuvântul ăsta şi-mi place tare mult, aşa că vă spun: e «icologic», sau aşa ceva, tot ce vând eu. Trebuie să cumpăraţi. Mă cheamă Dumitru Mardare, lumea care mă cunoaşte îmi zice nea Miti. Vin cale lungă la Ploieşti taman din Dâmboviţa, de la Vulpeşti. Umplu desagii cu produse, mă urc în otobuz şi plec la oraş. Că aici e lume multă şi se mai găseşte câte cineva să cumpere niscaiva linguri de lemn. Merge binişor treaba.“

Meserie moştenită

Când aude că vreau să scriu despre munca lui, omul spune cu mândrie: „Eu sunt lingurar din generaţie în generaţie. Tata a fost lingurar, la fel şi bunicul. Acum se pierde meşteşugul ăsta. Lumea preferă inoxurile, cei mai înstăriţi, argintul şi, spre lingurile de lemn, chiar «icologice», nu se mai îndreaptă nimeni. Eu am 7 copii şi 24 de nepoţi, başca strănepoţii. Dar nu e nici măcar unul care să-mi zică să-l învăţ meşteşugul făcutului lingurilor. Poate că ar trebui să facă Statul nişte cursuri de lingurari, că dacă dispare lingura de lemn, ne pierdem ca naţie!”