Carte frumoasă, cinste cui te citeşte!
Ştiu. De mai demult ştiu că sunt oameni care nu citesc, în toată viaţa lor, nici măcar o carte. Ştiu. Tot la fel, din vremuri îndepărtate, că de cumpărat, la aceşti oameni, nici măcar nu se pune problema. Despre carte zic.
Şi mai ştiu, tot aşa, de pe vremea lui Pazvante Chioru că oamenii despre care spun acum, aici, îi privesc suspicioşi, zeflemişti, lehamitizaţi, de sus, pe ceilalţi, minoritari, care citesc: „Ete, bă, şi la sclemberiştii ăştia…
Lumea se frăsuiește cu scumpirile, guvernu’, poluarea, pensiile, salvarea planetei, mâncarea cu gândaci, mă-sa lu’ tac-său lu’ probleme şi ei cu terfeloagele alea de cărţi!” Acest ultim aspect l-am resimţit, pe bune, cum ar veni, în ultimii doi ani. Pentru că, la ţară fiind cea mai mare parte din timp, am tot dat comandă şi am tot primit de la prieteni muuuuuuuuuulte cărţi.
Toţi cei care m-au văzut coborând din maşină cu braţele pline, evident, de cărţi doar cruce nu şi-au făcut. Ba, m-au şi privit aşa, cu subînţeles: „bă, şi părea normală cocoana asta, nu dădea semne că e cretină. Era ea mai coconeasă, aşa, dar părea normală!”. Am citat doar. Ştiu. Chiar ştiu lucrurile astea. Fac parte din lumea reală. Şi toate cele despre care zic, da’ şi eu. Sunt, fără urmă de dubiu, a lumii ăsteia.
Şi mai ştiu şi că, azi, se scrie mult, mult mai mult decât se citeşte. Se scrie şi se publică, desigur. Nici n-are importanţă că, de atâtea ori, copacii plâng cu vorbe, când văd ce-au ajuns. Şi, desigur, nici nu e treaba mea. Face parte din viaţă şi asta. Orice soldat crede că are în raniţă bastonul de mareşal. Dar, la fel de bine ştiu şi că există oameni care, nu doar că citesc, nu doar că renunţă la alte lucruri, ca să cumpere cărţi, ci sunt, la propriu, îndrăgostiţi de cuvântul scris tăinuit între două coperte.
Cel puţin la fel de îndrăgostiţi ca mine care, când nu sunt în zavistie cu timpul, mă mai joc plămădind poveşti. Însăilând destine. Scriind nişte cărţi. Pentru aceşti oameni – de la mine şi de la alţii ca mine – curge, ca apa neîncepută din şipot, cuvântul. Cuvântul care alină, care mângâie, care copleşeşte, care sfârtecă… Şi care spune, cum se pricepe mai bine, poveşti.
Astăzi, pur şi simplu, mi-a venit să zic aşa: carte frumoasă, cinste cui te citeşte! Fără niciun scop. Fără niciun motiv. Fără nicio noimă. Doar să zic. Doar să scriu. Doar să ştiţi. Am divagat. Tipic mie. Însă, dacă vin vorbele nechemate, ce să fac, să le sugrum în vârful peniţei? Nu mă-ndur. Şi nu-mi vine. Așa că, mai spun o dată: carte frumoasă, cinste cui te citeşte!