Interviu neconvențional. „Și dacă într-o zi s-ar întâmpla”

Este profesoară, ziaristă, scriitoare. (O punem sub lupă mai mult în cea de-a treia ipostază). Și e talentată. Îi spumegă verbu-n taste ca laptele pe foc. Scrie cu ușurință în franceză și-n română.

De fapt, pentru deplină elocință, a scris întâi un roman, „Terre blanche” în limba franceză și apoi l-a tradus în română, de-a ieșit, tipărit și bibilit la Editura Național din București, „Tărâmul inocenței”. Asta pentru că, de vreo 20 de ani, e stabilită în Franța, la Chambéry. Nu, nu, n-a scris numai atât. Îi poartă semnătura mai multe cărți pentru copii și romanul autobiografic „Promesses”.

Invitata de azi de la interviul neconvențional este președinta comitetului local de lectură în limba română a Festivalului Primului Roman din Chambéry. Se numește Simona Ferrante și literatura îi curge prin vene, deodată cu sângele. În viața cetății, ca să zic așa, e, după cum parțial am arătat, foarte implicată. Asta pentru că știe foarte bine calea pe vale a cuvântului scris. Am prins-o – așa vine vorba, la București, unde a lansat la începutul lunii septembrie, în limba română, romanul „Tărâmul inocenței”. Puteam, da, să evit alipirea cuvintelor română și roman. Dar mi s-a părut că dă o undă magnifică de poezie și am lăsat așa. Romanul a fost lansat la Editura Național – în colecția de literatură contemporană „Violet”, sub îngrijirea editoarei Violeta Borzea – și s-a bucurat de un real succes. Să-i dăm cuvântul scriitoarei Simona Ferrante! Că eu, deh, mai vorbesc și altă dată pe aici!

Î: Dragă Simona Ferrante, îți mulțumesc că ai acceptat să stai la taclale cu mine. Că nu i-aș zice chiar interviu discuției de față. Deși, da, e unul mai neconvențional, așa. Și o s-o iau, cu întrebările, zic, când mai oblu, când mai pe după cireș. În sfera cititorilor din Franța și din România ești o scriitoare cunoscută. Atât – și așa – cum și cât ai lăsat tu să fii cunoscută. Însă, vreau ca acum să te prezinți cum n-ai mai făcut-o vreodată. Înțelegi, că ești fată deșteaptă. Sunt în branșă cu tine, ziaristă și, deci, vreau exclusivități. În câte fraze vrei tu, cine ești, Simona Ferrante? Și ce faci? Și ce învârți? De asemenea, fă-ți, pentru mine, dar și pentru cititorii ziarului Puterea, un CV literar. Ca să știe și oamenii care ne citesc cu cine stau azi la șuetă.

R: Dacă ar fi să mă definesc așa repede, în câteva fraze, aș zice despre mine că sunt un om bun. Că de la asta mi se trage și scrisul, și subiectele pe care le aleg. Întâi și-ntâi, am nevoie să fiu în conexiune cu oamenii, să le transmit sentimentele mele, să le împărtășesc pe-ale lor. Scrisul este un astfel de schimb. După ce am ajuns în Franța, la invitația actualului meu soț, am lucrat aproape douăzeci de ani la barul-braserie pe care îl deținea și pe care l-a vândut înainte de pandemie. Cred cu convingere că anii aceștia, în care am profesat o meserie despre care nu știam nimic și pentru care nu eram pregătită psihologic, mi-au oferit o experiență de viață neprețuită și m-au învățat enorm despre oameni. Generația mea a crescut cu multe injoncțiuni, cu tabu-uri, cu interziceri, cu rușine și, pardon să o spun, cu vederi înguste despre subiecte „delicate”. Lucrul cel mai important pe care l-am învățat în acei ani a fost toleranța. Să fii bun nu înseamnă neapărat să te duci la biserică, sau să dai de pomană, ci să crezi cu tot sufletul că fiecare om de pe pământul acesta merită să fie iubit. Și să acționezi în consecință.

Î: Îhâm… Zici bine. S-o luăm, cum să zic, mai particuler, așa, după cum se spune pe la mine, pe la mahala. Și să le facem… de râs, mămică, pe toate cărțile tale. Adică, să vorbim lumii despre ele. Când, cum, de ce, unde, chestii de-astea. Să nu uiți de „Tărâmul inocenței”! Ce vrea el, ce prezintă, cum s-a născut. Și cui se adresează acest roman. Adică, poate să-l citească și omul de afaceri, și intelectualul, și țăranul aflat la pensie, și coafeza de la colțul străzii? Dar zi tu, mai bine!

R: Prima carte pe care am publicat-o în 2017, Sînzienele ou les Fées de l’amour  Mythes et légendes de Roumanie, la Harmattan Edition, este un volum de șapte povestiri mitologice. În șase dintre ele am povestit, adaptându-le în proză, cele mai cunoscute balade și legende populare românești. În a șaptea, care poartă titlul cărții, am creat o povestire incluzând tradiții și obiceiuri legate de sărbătoarea Sînzienelor. Cartea este măiestrit ilustrată de pictorul timișorean Emil Florin Grama. Abia în 2020 am publicat primul meu roman, Promesses, adică „Promisiuni”, care s-a născut din dorința de a răspunde la o întrebare ce, în primii ani în Franța, mi se punea în mod obsesiv: „De ce ți-ai părăsit țara?”. Nu înțelegeau francezii, ei care trăiau bine la multe nivele sociale – nu la toate, că au și ei șomerii lor, cerșetorii lor, obidiții lor – cum e posibil să-ți părăsești țara, adică locul în care ai toate amintirile, părinții, prietenii. Simțeam întrebarea lor ca pe un reproș, dar până la urmă cred că mă culpabilizam singură. Romanul redă cronologic episoade din viața unei tinere intelectuale, în România anilor comuniști, de la perioada copilăriei până în momentul emigrării. Mi-am clarificat multe lucruri scriindu-l, m-am împăcat cu trecutul și, mai ales, m-am iertat pe mine. Este un roman 100% autobiografic, deși personajul principal poartă alt nume. Al doilea roman, Terre blanche, tradus în română prin „Tărâmul inocenței”, este un roman de ficțiune. Dar nu numai. Mi-e tare drag, pentru că mă reprezintă în profunzime. Mă regăsesc câte puțin și mă simt apropiată de fiecare dintre personajele lui: de Clara care visează la o iubire perfectă, de Bruno care e ros de vinovăție pentru o greșeală din trecut, de Paul, neadaptat la o societate perfecționistă, de Angun care nu deține nici o bogăție și singura pe care și-o dorește e familia, de Robert pentru care justiția este mai importantă decât viața lui intimă. Da, poate să îl citească oricine, și am avut feed-backuri pozitive, chiar entuziaste, de lectură de la numeroși cititori de toate categoriile, ca să spun așa.

Î: Cum e în Franța, Simona? Cum se publică romanele – și toate cărțile acolo? E mai ușor, e mai greu ca în România? Și scriitorul acolo are alt statut decât aici? Vorbește-ne și despre editura „Rafael Editions”, a cărei patroană ești.

R: E foarte greu să publici un roman la o editură cunoscută. Editurile mari sunt saturate. La un moment dat, nu mai e vorba despre calitatea manuscrisului pe care un autor îl poate trimite, ci despre locul pe care trebuie acesta să îl câștige pentru a fi luat în seamă. O editură consacrată poate primi până la zece, ce știu eu, douăzeci de manuscrise, poate mai mult, pe săptămână. Selecția e acerbă, în cazul acesta. A devenit aproape obligatoriu pentru un autor să recurgă la serviciile – foarte costisitoare! – ale unui agent literar care să îi deschidă calea spre editori. Editurile „tradiționale”, adică cele care încheie contracte pe contul editurii, nu pe cel al autorului, dețin monopolul pieței cărții, că e vorba despre librării, saloane sau festivaluri de carte, concursuri și premii literare. În ochii publicului și în conștiința criticii literare, editurile sunt o garanție a calității cărții. Dar realitatea este alta. Unul din cinci romane care apar astăzi pe piață este publicat pe contul autorului, de o editură ne-tradițională, sau în auto-ediție. Lucrurile se schimbă încet, încet, așa cum s-a întâmplat și cu interpreții și compozitorii de muzică acum câțiva ani, când labelurile muzicale și-au pierdut supremația.

În ce privește editura mea, Rafael Éditions, am creat-o în 2020, când eram în șomaj, ca un proiect profesional. Am publicat la ea manuscrise pe care le aveam de mulți ani în lucru și care îmi fuseseră refuzate de aproape douăzeci de editori. La un moment dat, refuzul lor devenise pentru mine o chestiune existențială. Nu pot concepe viața fără scris, iar dacă ceea ce scriu nu folosește nimănui, la ce bun? La ce bun, viața?

Î: Cele două limbi, franceza și româna, sunt înrudite. Cel puțin așa zic lingviștii. Dar, ca una care le stăpânești foarte bine pe ambele, spune-ne, Simona: care e mai cursivă? Mai literară? Mai spumoasă? Mai stranie? Și în care curg poveștile mai bine și mai ușor?

R: Le ador pe amândouă. N-ai să obții de la mine o mărturisire de genul: „în română mă simt acasă…”. Am făcut două exerciții de traducere: am tradus romanul meu din franceză în română, și mi s-a părut ușor să o fac, a decurs cu fluiditate. Dar mi-am dat seama la corectură – mulțumesc Violeta Borzea și echipa! – că sintaxa franceză și-a pus amprenta pe alocuri pe mentalul meu. Apoi, am tradus din română în franceză o parte din primul roman al Corinei Ozon din seria „Amanților”. Ce provocare, dar și ce bucurie să găsesc echivalentul în franceză al stilului ei plin de umor, viu, sarcastic, pitoresc!

Î: Vreau să-mi spui cum se scrie o carte. Intri în fabrica de cuvinte, asamblezi, așezi, măsori cu șublerul, tai, pui niște șaibe, mai șurubărești un pic și e gata cartea? Oricine poate să facă asta ori e nevoie de o anumită măiestrie? Sau de altceva, nu știu. Întreb că, na… Eu sunt fată de la țară. Și nu mă pricep…

R: La primul roman am scris timp de opt ani. Și dacă l-aș relua, încă aș modifica, sau poate nu l-aș mai scrie deloc. Dar a fost un roman necesar, terapeutic. La al doilea am scris doar patru ani. L-am început pe mesele de la bar, în orele pierdute și primii mei cititori au fost clienții care mă încurajau să continui. Am vrut să îl las baltă de zeci de ori, spunându-mi că nu are nici o valoare. De rușinea lor am continuat, pentru că au crezut în mine! Totul a plecat de la un vis, fără glumă. Am visat sâmburele intrigii, nu o dezvălui acum, cu răpirea fetiței, prietenia dintre cei doi bărbați, sentimentul de vinovăție al unuia dintre ei, chiar și mediul în care evoluau niște prostituate. De unde până unde? Păi poate, frica mea de mamă să nu-mi fie răpită fiica, poate discuțiile cu cliente care lucrau în cluburi de noapte, misiunile pe care le făceam pentru poliție și jandarmerie ca interpretă, toate la un loc. Apoi, pentru că am decis să fie Canada, și să vorbesc și despre „lucrătoarele din domeniul sexului”, m-am documentat timp de aproape doi ani despre aceste subiecte, și despre altele, cum ar fi derularea unei anchete de poliție, legile referitoare la moșteniri etc. Eu scriu fragmente sub influența inspirației; mi se întâmplă des să mă trezesc noaptea și să merg în altă cameră ca să scriu; am scris și pe cearșaf ca să nu uit fraze… dar apoi ce migălos e să mă pun la calculator și să leg totul.

Î: Ești unul dintre oamenii care chiar știu să scrie. Și aici mă refer nu doar la stil, compoziție, subiecte, abordări, ci și la scrisul din punct de vedere gramatical. Tu știi că, în lumea asta, unde scrie oricine crede că bibilește acceptabil o compunere de clasa a IV-a, e jale cu gramatica, mama ei de gramatică! Spune-mi, Simona, un autor trebuie să scrie corect sau e de ajuns să scrie și intră redactorul și corectorul de la editură pe manuscris și-l fac să arate cum trebuie? A cui e responsabilitatea pentru greșelile care apar în foarte multe cărți apărute pe la noi? Pe cine ar trebui să înjure cititorul? Și vreau să răspunzi și ca scriitor, și ca editor.

R: Cred că scrisul vine la pachet cu cititul mult, cu cultura, cu dragostea pentru limbă. Eu când scriu simt limba pe care o folosesc ca pe o materie vie, simt dacă e potrivit cuvântul sau nu, dacă mai trebuie sare, sau aromate, dacă e prea moale, sau dacă e tăios. La corectarea textului lucrez alături tot timpul cu dicționarul de sinonime, pentru a nu lăsa repetiții, sau pentru a găsi termenul cel mai sugestiv.

Î: Ești adepta grupurilor de carte, a concursurilor literare? Ori crezi că literatura nu se face pe aceste grupuri și nici prin concursuri literare?

R: De exemplu „Festivalul primului roman” este o șansă pentru autori să se vorbească despre cărțile lor și astfel să fie mai bine recepționate. Piața de carte e atât de densă, încât ne pot trece pe dinainte cărți-bijuterii, pe care altfel nu le-am fi descoperit. Cu certitudine, un premiu literar este o trambulină. Ceea ce mi s-a părut întotdeauna regretabil, însă, este spiritul elitist care guvernează concursurile literare.

Î: Cam câte volume ai în biblioteca ta, Simona? Le-ai citit pe toate?

R: Am lăsat în țară o bibliotecă importantă, umplută cu cărți pe care le consideram pe atunci „fundamentale” și pe care, la vânzarea apartamentului, le-am împărțit prietenilor. Am luat cu mine în Franța doar cât mi-a încăput în două valize. Cărțile pe care le-am cumpărat aici sunt în general romane contemporane ale scriitorilor români și romane din literatura franceză și străină care m-au cucerit.

Î: Te-a făcut vreo carte să plângi de să-ţi sară cămaşa în spate? Sau să râzi de să te ții cu mâna de burtă? Sau, stai așa… E vreo carte pe care ai fi vrut s-o scrii tu, pentru că e impecabil scrisă?

R: Mi-am cumpărat din țară, acum, în septembrie, câteva cărți care îmi sunt atât de dragi că nu mă pot lipsi de ele: Moromeții, La lilieci, Antologia de teatru american contemporan și La Medeleni. Din ultimele mele lecturi, am  râs de m-am prăpădit la Amanții Corinei Ozon și am plâns la cartea lui Romain Gary, „Ai toată viața înainte”.

Î: Acum ce urmează să scrii? Ce carte? Când apare, unde, în ce formă, cu ce titlu… Vreau cam multe, da. Însă, nu pot s-o zic pe-aia cu ce planuri de viitor ai. Că am și eu, na, onoarea mea…

R: Scriu la un al treilea roman. Merge greu, pentru că trebuie să mă documentez, atinge subiectul războaielor din țările foste iugoslave, și nu reușesc să îmi fac o părere obiectivă. Dar cred că, în acest caz nu există în final o obiectivitate justă, unilaterală, un adevăr unic. Mi-e greu să mă poziționez, ori scrierea unui roman înseamnă și alegerea unui anumit unghi de vedere…

Î: Să știi că am o curiozitate: ai neamuri la Huși, facultatea ai făcut-o la Timișoara, trăiești în Chambéry. Care dintre cele trei îți e mai aproape de suflet? Sau, hai să zic altfel, că e greu răspunsul la așa întrebare. Descrie fiecare dintre cele trei locuri într-o frază.

R: Am redescoperit cu bucurie și cu surpriză Hușiul și Bucureștiul și m-am îndrăgostit de Iași pe care l-am vizitat pentru prima oară. Constat cu mare plăcere că orașele românești s-au schimbat în bine, s-au dezvoltat, s-au europenizat. Chambéry e un oraș mic, dar plin de viață, cu o populație tânără care iubește petrecerea, cu numeroase manifestări culturale, festivaluri de muzică, literare, teatru, de umor. Nu l-aș schimba cu o metropolă.

Î: Ai ales să pleci din țară. Eu știu că te-a împins viața. De ce – și de când – țara lui Voltaire, a devenit și a ta? Știai limba franceză și a constituit un atu? Și nu trec mai departe fără să te rog să ne spui care e cel mai greu cuvânt de pronunțat – pentru un român care, da, de bine, de rău, mai parlește două vorbe, trei cuvinte – în limba franceză.

R: Am plecat în 2002, la invitația soțului meu actual. A fost un pariu… câștigat. Știam limba franceză, o predasem la școală, ca profesoară. Da, cred că pentru un adult e un atu. Mai ales că pentru a cere naționalitatea franceză, de exemplu, trebuie să reușești un test de limbă. Un cuvânt care îmi place foarte mult și la care m-am gândit îndelung este : légitimité. Nu știu daca e greu sau nu de pronunțat, e mai degrabă melodios. Și simbolic pentru mine.

Î: Cum a fost, să zic așa, implementarea ta în spațiul literar francez? Ai fost sus de la început, sau ai luat-o de jos, pas cu pas, după cum zice un… mare înțelept contemporan, sau, altfel spus, ai pornit de la firul ierbii? Au curs încă din acel prim moment de descălecare laptele și mierea dorite?

R: Ceea ce am urât cel mai mult în România a fost corupția, reușita pe bază de pile. Poate și pentru că eu nu le aveam. Si ce am apreciat cel mai mult în Franța când am ajuns, a fost faptul că am reușit să îmi găsesc de lucru prin „candidatură spontană” cum se numește aici, și să mă impun, să fiu apreciată doar datorită calităților mele: ca interpret/traducător, ca, da, corespondent de presă la ziarul local, ca profesor suplinitor la școala privată, ca lector al Festivalului primului roman. Am părăsit în țară o carieră, și am lucrat aici douăzeci de ani într-un bar. La o privire superficială ați spune: ce decădere! Dar eu zic: ce câștig uman! Pentru că am realizat în anii aceștia multe lucruri, am făcut cursuri de limba italiană, de exemplu, cursuri de contabilitate și secretariat, m-am ocupat de administrația și conducerea comerțului nostru, am stabilit numeroase relații umane, am scris, am publicat, am creat editura, particip la saloane de carte, am fost interpret, ziarist. Aș vrea să învăț limba semnelor. Ce vreau să spun e că totul ține de noi. Un proiect nu se face cât ai bate din palme, dar esențial este să îl dorești și să crezi că e posibil.

Î: Scriitoare și profesoară. Nu mai zic și ziaristă. Cum se împacă astea două? Și povestește-ne despre fiecare postură. Dacă vrei și ai timp, poți să ne spui și despre cea din spatele barului pe care l-ai deținut.

R: Aș putea să scriu câte o povestire despre mulți clienți. Unii dintre ei au devenit personaje în roman. Știi ce m-a împăcat cu ambianța de bar pe care o suportam greu la început? Faptul că i-am imprimat ceva din pasiunile mele: am fidelizat drept clienți mai multe grupuri de teatru care veneau regulat să petreacă seara la noi după repetiții și după spectacole. Am stabilit un parteneriat cu studenții cu care organizam seri tematice. Am organizat trei speed-dating! Era unul din locurile de întâlnire ale comitetelor de lectură ale Festivalului primului roman. I-am dat așa o ambianță artistică…

Î: Minunat! Parcă am fost acolo, cu voi, și eu! Așa de frumos ai descris. Auzi, Simo… Că, na, mă întreb și eu ca omul. Cititorii tăi sunt preponderent femei sau preponderent bărbați? Și, în general, cine citește mai mult, femeia sau bărbatul?

R: Cred că preponderent femei. Dar am și cititori bărbați care mi-au spus că le-au plăcut ambele romane. N-aș zice că citesc mai mult, unul sau altul, dar poate citesc stiluri diferite.

Î: Ne prezinți, în câteva propoziții, cel mai cel fragment dintr-o carte de-ale tale? Sau, altfel zis, un fragment care te reprezintă, care e rupt, bucată cu bucată, din sufletul tău, care te sfâșie, care te încarcă, nu știu, unul care, fie pozitiv, fie negativ, copleșește, și rupe, și zgrepțăne până la calea sufletului și până dincolo de ea. Știu, e greu, al naibii de greu, dar te provoc să-ți faci o introspecție în acest sens.

R: Îți ofer un fragment încă nepublicat care mă înfioară până în străfunduri:

„Și dacă într-o zi s-ar întâmpla?

Am visat azi noapte că mă gândeam la mama, mi-o aminteam de când era tânără și o plimba pe fiica mea micuță, ținând-o de mână. Și că m-a apucat dintr-o dată o frică de moarte ce s-a năpustit peste mine ca o avalanșă. În vis, m-am așezat pe jos, la capătul unui culoar și am început să plâng. M-am trezit plângând.

Îmi pun ades întrebarea. Trăim alături de oameni pe care îi iubim, dar în tumultul vieții care ne absoarbe, îi punem de-o parte și ne preocupăm mai mult de noi înșine, de proiectele noastre, de suferințele noastre, de poveștile noastre de dragoste. Plecăm în concediu, scriem cărți, ne trăim viața cu o sută la oră. Și dacă, într-o zi s-ar întâmpla? Dacă unul dintre ei ne-ar părăsi pentru totdeauna? Cum am suporta durerea? Cum am merge mai departe? Ce-ar trebui să ne spunem? Că au plecat în pace? Că moartea e doar o etapă înainte de marea reîntâlnire?

Am căutat îndelung răspunsul și am găsit mai multe. Mai întâi, fiecare dintre noi am creat câte ceva: unii am adus copii pe lume, alții am scris o carte, am plantat un arbore, am pus o cărămidă la temelia edificiului educației, am contribuit la schimbarea unei persoane, la evoluția ei, am iubit natura și am fost în conexiune cu ea, am dăruit bucurie în jurul nostru, am fondat o familie sau am dărâmat un zid care ne despărțea de cineva, am râs și râsul nostru a iluminat un alt chip, am acceptat un compromis pentru ca altcineva să fie fericit și aceasta ne-a adus pacea sufletească. Sunt nenumărate feluri de a crea ceva pentru a putea spune apoi: Iată ce las în urma mea, iată ce transmit, ce dau mai departe! Prin aceasta am creat legături de iubire. Căci iubirea e eternă. Purtat pe aripile ei voi fi și eu etern și voi rămâne veșnic alături de voi.

Apoi, da, că viața noastră e doar o etapă spre lumea în care ne vom reîntâlni cu toții, cei care ne-am iubit. Îmi spun că mama mi-a dat tot ceea ce sunt eu astăzi: valorile, loialitatea, pasiunea pentru lectură și prin derivație pentru scris. Cea care sunt astăzi, sunt în mare parte grație ei. De aceea, va trăi în mine, prin mine, atunci când voi citi o carte, când voi scrie și când mă voi întreba dacă i-ar fi plăcut ce am scris. Iar eu voi trăi, la rândul meu, în cei cu care mi-am intersectat drumul, în cei pe care i-am învățat ceva, cărora le-am transmis un pic din valorile mele, din lucrurile în care cred, din visurile mele. Voi trăi în cei pe care i-am atins cu aripa sufletului meu, cu care am fost în rezonanță. Sunt întâlniri care ne transformă.”

Î: M-ai înlăcrimat cu fragmentul ăsta. Din mai multe motive. Dar, să trecem. Interviul merge mai departe. Ce înseamnă un scriitor bun, Simona? Ce are el și altul mai puțin bun nu are? Și nu mă refer, neapărat – sau nu numai – la talent.

R: E redundant, dar o spun, deși s-a spus de mii de ori: munca! Pentru mine cel mai greu nu e momentul de inspirație, când scriu aproape în transă, când uit că trebuie să mănânc. Ci pusul pe scaun la birou, și pigulitul aceleiași fraze ore în șir.

Î: Scriitorul e, mai degrabă, responsabil, serios, asumat, ori din contră?

R: E amândouă. Nu în același timp. De parcă am fi două persoane într-una singură, soțul meu care gătește rețete geniale, și eu care strâng după el bordelul pe care îl face în bucătărie.

Î: Ah, cunosc! Zic de asta cu strânsul. Cum se vede literatura română de la tine, de la Chambéry?

R: Avem mult noroc, pentru că există în cadrul Festivalului primului roman o secțiune debut literar în limba română. Consulatul Român de la Lyon e deschis organizării evenimentelor literare cu scriitori români contemporani. La fel și Association Rhône-Roumanie.

Î: Citești mai degrabă autori români sau mai degrabă francezi?

R: În ultimul timp citesc foarte multă literatură contemporană, franceză și română, autori tineri pe care îi întâlnesc în saloanele literare.

Î: E mare comunitatea literară a românilor din Franța? Mă refer, deopotrivă, la scriitori și la cititori. Cu cine, să zic așa, defilezi? Spune-ne despre acești oameni.

R: Ținem legătura între noi, unii scriitori de origine română, ne invităm la evenimente, ne citim cărțile. De exemplu, poetul Radu Bata sau scriitoarea Irina Teodorescu. Sunt oameni care îmi sunt dragi.

Î: Simo, se uită, când și dacă un om pleacă pe alte meleaguri, limba română?

R: E un fenomen bizar, pe care l-am remarcat la mine însămi. Cum am tradus în franceză și apoi în română cam în aceeași perioadă, trebuia să mă decuplez de o limbă pentru a trece la cealaltă. Ca și când ai închide o ușă, ai face vid în memorie și apoi ai deschide o alta. Nu se uită, totul e acolo.

Î: Spune-ne ceva să ne meargă la suflet în românește. Dar, zi-ne ceva frumos și în franceză! Ca să fie discuția cât mai fascinantă!

R: În românește ți-am spus mai devreme. În franceză, iată un poem pe care nici pe el nu l-am publicat niciunde:

„La leçon d’un ange
Je croise encore de temps à autre des anges gardiens sur ma route.
Le dernier en date m’a parlé ainsi :
« – Sur ton chemin, tu rencontreras inévitablement des personnes qui te briseront le cœur.
Votre rencontre aura peut-être un sens.
Ou peut-être pas.
À un moment précis, tu représenteras peut-être pour eux une étape dans leur avancée.
Ou peut-être qu’ils continueront leur voyage sinueux sans toi.
Dans ce cas, votre rencontre restera furtive et sans conséquences.
L’épreuve sera leur et ils devront lui trouver tous seuls un sens.
Tu ne dois pas t’oublier, toi et tout ce que tu as accompli jusqu’à présent.
Et tout ce que tu pourras réaliser à l’avenir.
Toutes ces possibilités parmi lesquelles tu en choisiras certaines.
Tout ce que, à partir de maintenant, tu construiras avec persévérance et avec un grain de folie, pas à pas.
Tu ne dois jamais t’arrêter de construire.
Continue toujours à aller de l’avant !
Fais des projets et mets-les en œuvre !
Ce qui compte, c’est qui tu es réellement.
La famille que tu as bâtie.
Tes amis qui te connaissent et qui t’aiment parce que tu es une des leurs.
Toi ne te perde pas de vue !
Même si ton cœur continue à saigner un peu. »”

Î: Minunat apel de a merge înainte! Ce înseamnă românismul și limba română pentru tine? Dar patria?

R: Vorbeam despre un cuvânt care îmi place mult: legitimitate. La început, deși vorbeam bine în franceză – mi se spunea mereu că am un vocabular mult mai bogat decât francezii get-beget – deși scrisesem cărțile în franceză direct, nu mă simțeam legitimă. De parcă nu aș fi avut dreptul, de parcă nu aparțineam. Ăsta e un alt cuvânt care îmi place: apartenență. Acum mi-am dat seama că legitimitatea e în mine, nu în privirea celorlalți. Acum, biculturalitatea mi se pare o șansă extraordinară!

Î: Nu pot să nu te întreb despre dor. Care e al nostru, românesc. Și care doare, care urlă, care răstignește. Ce este dorul, dragă Simona? Și cum vine? Și cât ține? Și se duce greu?

R: Mie mi-e dor în primul rând de oameni. De prietenii mei și de rude. Dar cu ei țin legătura pe Facebook. Deci, pentru mine dorul nu e dureros. E o bucurie. Mă gândesc la sensul cuvântului dor pe care mi l-a dezvăluit scriitoarea Marietta Dobrin „Mânca-l-ar pământul de dor!” Doamne ferește de dorul acela!

Î: Visezi în română sau în franceză? Simți românește sau franțuzește? Mănânci ca pe la noi sau ca pe la ei? Și acasă… Acasă al tău unde e?

R: Bună întrebare. Să știi că am să fiu atentă data viitoare în ce limbă vorbesc în vis! Când vorbesc ceva foarte intim cu fiica mea, îi spun în română. Nu știu să fac sarmale, nici cozonac, nu prea îmi place să gătesc. Am noroc că soțul meu face des barbecue și mi-am cumpărat o oală minune care gătește în locul meu! Acasă e acolo unde sunt cei care-mi sunt dragi: aici, în casa din Franța, dar și la rudele pe care le-am revăzut anul acesta în România, și chiar și pe la prieteni, pe-acolo.

Î: Dacă tot suntem aici, zic așa acum: nu-ți place să gătești și nu știi să faci sarmale și cozonac, dar ești, dincolo de astea, o bucătăreasă bună? Dacă da, dă-ne și nouă o rețetă. De ceva. Nu doar comestibil, ci delicios. Nu contează, de-a noastră, de-a lor…

R: Mâncarea mea preferată a rămas, dintotdeauna, musacaua de cartofi. Păi, fierbi cartofi întregi, apoi îi tai rondele. Separat, dinstui ceapă și apoi carnea măcinată. Apoi, într-o tavă pui în straturi, cartofi, carne, mozarela, cartofi, carne, brânză rasă, smântână diluată cu lapte. Bineînțeles, sare. Pui la cuptor până se rumenește.

Î: Bun, bun! Mi-a lăsat gura apă. Nu te-am întrebat și vreau să știu: cum, de la ce, în ce fel ții candela cuvântului scris aprinsă? Ce te încarcă, ce te potopește cu inspirație?

R: Lucrurile care mă impresionează. Care mă fac să mă ridic în picioare și să urlu că e nedrept. Pe care aș vrea să le spun nepoților mei să nu le uite. Pe care aș vrea să le îndrept, să le împărtășesc.

Î: Hm… Asta mă face să te întreb așa: în ce crezi tu, Simona Ferrante? Și, extinzând întrebarea, în cine?

R: În iubire. Cred cu adevărat că rezolvă multe lucruri. Încearcă atunci când ești enervată. Pune iubire!

Î: O s-o fac. Presupun că și tu, ca tot omul, ai fost nevoită, vreodată, în viață, să te reinventezi. Să reașezi scara de valori. Să te reevaluezi. Ce-ai învățat din astfel de situații? Și ce contează cel mai mult? Și ce se găsește pe primele cinci trepte la scara aia, de valori?

R: Așa este. Venind în Franța, a trebuit să o fac. E unul dintre mesajele romanului meu, că ceea ce face din noi oameni adevărați, de calitate, nu este nici profesia, nici poziția socială, nici orientarea sexuală, ci este faptul că suntem cu toții ființe umane cu aceleași drepturi, cu sentimentele și cu dramele personale ale fiecăruia. Mă gândesc ades că e o întâmplare faptul că m-am născut în familia mea, că sunt sănătoasă, că am pasiuni… aș fi putut fi în locul oricui de pe lumea aceasta. Nu trebuie să fim orgolioși, mândri, ci să mulțumim.

Î: La noi nu se știu prea multe despre Elena Ferrante, prozatoarea din Italia care susține că o carte, odată scrisă, nu are nevoie de autorul ei. Asta pentru că numele de mai sus este, de fapt, un pseudonim. Sigur, îi respectăm autoarei – pentru că, deși s-a vehiculat și faptul că e bărbat, ar fi, totuși, femeie – dreptul la intimitate pe care și l-a clamat. Doar vorbim pe baza speculațiilor. Poate nici la voi nu se știu multe despre Elena Ferrante. Dar, dacă a ales să poarte numele tău, zic să te întreb ce crezi despre ea și despre misterul în care ține să se arate lumii.

R: Am citit cărțile ei pe nerăsuflate. Ador stilul ei de scriitură. M-a fermecat într-atât încât, în perioada în care citeam un volum, mă identificam cu personajele, mă obsedau. Apoi așteptam cu nerăbdare volumul următor și simțeam la fel. Am fost puțin dezamăgită de sfârșitul celui de-al patrulea, prea simbolic-previzibil, prea închidea cercul, păpușile pierdute la început, fetița-păpușă dispărută la sfârșit, m-am trezit dintr-o dată din viața adevărată cu care mă identificasem într-o metaforă.

Î: Să știi că interviul neconvențional are și o serie de întrebări cu sau. Una sau alta. Aia sau aialaltă.

De exemplu: lumină sau întuneric?

R: Lumină.

Î: Vară sau iarnă?

R: Vară.

Î: Și la mine la fel, vară. Ger sau alizeu?

R: Nici una, detest frigul și vântul.

Î: Scânteie sau luminiţă?

R: Luminiță, am nevoie de o lumină călăuzitoare

Î: Cristale sau roata olarului?

R: Cristale și minerale.

Î: Cassoulet toulousain sau cârnați de Pleșcoi?

R: Nici una, nici alta, am un stomac sensibil.

Î: Non, je ne regrette rien a lui Édith Piaf sau Să mori de dragoste rănită a Angelei Similea?

R: Amândouă!

Î: Macron sau Iohannis?

R: Macron, încă mai cred.

Î: Brigitte Macron sau Carmen Iohannis?

R: Brigitte. E discretă, inteligentă. Femeia din spatele bărbatului.

Î: Ness sau cafea?

R: Ceai din plante.

Î: Franceză sau chineză, eventual dialectul mandarin?

R: Franceză. Italiană. Limba semnelor.

Î: Zeiță sau zână?

R: Zână.

Î: Vraja mării sau fabrica de vrăjeală?

R: Aici cred că e o capcană? Sunt expresii?

Î: Expresii, da. Folosite prin popor. Foie gras sau chiftele, eventual marinate?

R: Amândouă, chiar și marinate. Bunica le marina într-un pic de oțet cu apă. Miam!

Î: Muzică sau carte audio?

R: Muzică. Sunt de modă veche. Dar cartea audio e viitorul.

Î: La Chilia-n port – chiar şi varianta statului de drept – sau Trece trenu’ printre munţi?

R: Pas… Joker.

Î: Charles Aznavour sau Gică Petrescu?

R: Să spunem Aznavour.

Î: Prosecco sau must?

R: Ceai din plante. LOL

Î: Pfoooaaaaa… Ceai din plante, auzi! Brânză Roquefort sau telemea de oaie?

R: Telemea.

Î: Mircea Cărtărescu sau Corina Ozon?

R: Ozon, că poți respira în voie.

Î: Palat sau castel?

R: Castel, că e real.

Î: Karmă sau destin?

R: De departe, destin. Cred cu tărie.

Î: Arogant sau timid?

R: Eu, timidă. Pe aroganți îi țin la distanță.

Î: Atitudine sau mentalitate?

R: Mentalitățile, e bine când evoluează.

Î: Viclean sau ipocrit?

R: Prevăzător.

Î: Pagubă-n ciuperci sau precum ciupercile după ploaie?

R: Pagubă-n ciuperci, adică nu-i bai, las’ că va fi bine!

Î: Bitcoin sau euro?

R: Euro. Sunt prudentă, nu-mi place riscul.

Î: Exil sau băjenie?

R: De bunăvoie și nesilită de nimeni.

Î: Dragă Simona Ferrante, la interviul neconvențional avem și un exercițiu de imaginație. Ne jucăm, ca să spunem altfel. Te bagi, da? Ești, să zicem, Audrey Hepburn. Și te afli la Paris. Te cunoști cu Mircea Eliade, cu Emil Cioran, cu Constantin Brâncuși, aflați și ei acolo. Spune-mi așa: pe care dintre cei trei îl inviți la cină, pe care îl consideri prieten și confident, pe care îl iubești? E un joc, repet. La interviul neconvențional ne mai și jucăm.

R: Tot literatura. Mircea Eliade. Ar fi fost o onoare să îl fi cunoscut în viață.

Î: Simona Ferrante, ai fi vrut să te întreb ceva și nu te-am întrebat?

R: La ce nu poți rezista să spui nu?

Î: Să știi că spun nu. Dar, fac da, ca să zic așa. Adică, una spun și alta fac. Zic, de exemplu: azi nu mai gătesc nimic, dar sfârșesc prin a găti vreo trei feluri, cel puțin. Sau, altfel spus, numai gura e de mine. Multă vreme, nu puteam să nu cumpăr – și, evident, să nu mănânc, de peste tot și de oriunde, înghețată. Expertă eram! În gusturi, în arome, în texturi. Dar, de când am aflat că bagă ăștia gândaci prin ea, nu mai cumpăr și nu mai mănânc. Hai că te-am sucit, te-am învârtit, te-am iritat, te-am copleșit cu atâtea întrebări și curiozități. Dacă vrei să mă iei și tu la scărmănat cu o întrebare – hai, două, că sunt în toane bune, acum e momentul.

R: Dacă te-ai întâlni cu duhul lămpii, care sunt cele trei dorințe pe care le-ai pune?

Î: Hm… Am multe dorințe, de ce să nu recunosc… Pe-aia cu salvarea planetei, ca Greta, n-o zic. Nici pe-aia cu sănătatea, că vreau să cred că se-nțelege. Dacă tu spui că duhul ăsta e de treabă și împlinește dorințe, atunci, îi fac o listă. I-aș spune să-mi lase, vreo șapte eternități, dragul și dorul de cuvântul scris. I-aș spune să facă din toate iernile înghețate veri nebune. I-aș spune să-mi aducă toate depărtările aproape. I-aș spune ca linia vieții și a dragostei să se întrepătrundă magnific o mie de ani. I-aș spune să ne dea viețile de dinainte de toate tâmpeniile de-acum, alea cu tihnă, cu frumos, cu viu, cu fericire, înapoi. Da, înainte de nebuniile care ne-au tot potopit, eram fericiți și nu știam. Hai c-am zis mai mult de trei. Scoate-mă din priză, te rog!

R: Ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Î: Aș lua laptopul, ca să scriu. Au ăia curent electric pe insulă, da? Și vreau să cred că e și ieftin, plus că nu vine cu cocoloașe. Aș mai lua o bibliotecă. Să citesc când nu scriu. Săpun. Mult săpun aș lua. Că, pe insulă cred că poți să faci baie cât vrei, singur la duș, și eu sunt cu bălăceala. Și, categoric, aș lua familia și prietenele cele mai dragi și mai apropiate. Na, cu cine să bei și să descânți o cafea? Pe inima goală și de una singură nu merge.

Eh, Simo, am vorbit, am discutat, dar interviul se mai și încheie. Îți mulțumesc că ai acceptat, de dragul literaturii, sub a cărei zodie ești născută, să vorbești cu mine! Îți mulțumesc și că m-ai lăsat să te trec prin ciur și prin dârmon, ca o babă curioasă ce sunt… Așa vine vorba. Că sunt, deh, jună și ferice.

Asta a fost. Adică, ăsta a fost. Interviul neconvențional de azi.