Azi e marţi, trei ceasuri rele?

E, nu? Marţi, trei ceasuri rele… E! Sigur e! Marţi, trei ceasuri rele… Altminteri, cum să-mi explic că, nici nu m-am trezit bine şi m-am confruntat cu niscaiva belele? Le-oi fi căutat şi eu, nu ştiu, pe doamnele belele, dar tot e marţi, trei ceasuri rele.

Întâi că, de la 5 – dimineaţă, normal – îmi sună din două în două minute alarma la telefon. Şi până mai adineauri m-am chinuit s-o opresc. Nimic! Am închis şi telefonul, doar, doar, oi scăpa de ţârâit, dar, de râie şi de păduchi te mai descotoroseşti, de ţârâiala aia, nu! Până nu i-am scos toată măţăraia telefonului – deşi, mi-a venit să-l arunc pe geam – nu s-a oprit.

Nu mai vorbim despre faptul că, pentru azi, nici nu aveam de gând să pun telefonul să mă trezească. Alarma era de zilele trecute, când, desigur, n-a sunat. Și, vorbim, parol, despre un telefon bun și aproape nou. Eu sunt mai veche şi nu foarte bună să umblu cu el. Ah, astăzi, aş fi dooooooooormit… Măcar până la amiază, de să recuperez ceva din somnul lipsă.

Bun şi bine. Încă nu mă lămurisem de-i marţi, trei ceasuri rele. Doar ce scap de ţârâială şi, poftim, iau dobitocii de la Electrica – sau de unde mama lor, sunt – curentul electric. Afară plouă și e frig al naibii, în casă tremuri. Na, ca s-o zic în românească aia cea mai obidită, ‚ra-ţi ai dracu’ toţi cu electrica voastră, maică!

Îmi trag pe mine o geacă de-a soţului, groasă ca o şubă, o pelerină peste, îmi pun gluga pe cap, să nu dea sfântu’ să intre picătură de ploaie la mine şi ies din casă, că o fi mai blajină atmosfera, ca între patru pereţi. Pun de-o oală de cafea, că sunt, cum ziceam, vai steaua mea. Măcar, nedormită, neîncălzită, să mă plantez, cu cafeaua asta, pe linia de plutire.

O miorlăială, de-mi răscoleşte şi colecistul zgribulit – ba, îmi pune şi câinii pe sârmă de-mi zbiară în urechi: alertă, cod roşu, stat la butoane, atenţie, inamic periculos – s-aude, nu ştiu, întâi, de unde. Şi mă împinge mama dracilor din iad, nu ştiu cum o mai cheamă şi pe asta, să mă duc în livadă, că, parcă de acolo s-aude jeluiala aia. Sunt bună. Am spirit de orientare. Şi de observaţie. Na, taman de aici e miorlăiala.

Pe gardul meu de ciment, înalt de vreo doi metri şi ceva plânge, vai de mama lui, un pisoiaş. Cred că nici ochi nu are, săracul, aşa e de mic şi de zgribulit, udat, până dincolo de ficaţi, de ploaia asta câinoasă. Am văzut ieri şi zilele trecute cum îl căra pe el, şi pe alţi doi fraţi de-ai lui, pisica, dintr-un pod într-altul. Adică de la noi la vecina şi invers.

Acum, cred că a uitat de ăsta micu’. Pisica… Parcă nu mă trăzneşte gândul că l-a abandonat, ca vreo muiere de-aia, denaturată, de dau ăştia pe la ştiri, pe puiul de om. Mă sucesc, mă-nvârtesc, nu ştiu ce să fac. De pui, în lacrimi tot, mi-e milă, de mine, înţepenită de frig, tot aşa. Ploaia îngheţată cade zăludă peste pelerina mea galbenă. Şi peste bietul pisoiaş.

Mai atacă, lupeşte, şi-un vânt rătăcit, cred, de prin Siberia. Exagerez, desigur. Pisoiaşul miorlăie… O fi marţi, trei ceauri rele, dar e şi el un sufleţel. Scot repede un scaun din chioşc, apoi încă unul, ca să mă urc să-l dau jos. Sau să-l îndrept către podul vecinei, unde, cred, are pisica domiciliu stabil. La noi, e pe flotant.

Gardul înalt, cum am zis, şi de ciment. Dreeeeeept… Deci, cam greu de escaladat. Aşa că, mai pun peste cele două scaune o buturugă – ţeapănă – de-o ţin de ornament, printre tufele de liliac, de pe margine. Conştiincioasă – cum altfel? – conştiinţa îmi urlă în cerebel: băi, femeie, du-te după o scară. Ezit. E mai bine cu scara. Dar, pe ploaia asta şi pe frigul ăsta, şi pe marţea asta, trei ceasuri rele, să mă mai duc, până la naiba, în alt colţ al curţii… Preget, ca o babă cu suta de ani pe umeri.

Lasă, cum e vorba aia, că merge şi aşa. Pot şi aşa. Fără scară. Cu scaunele astea şi cu buturuga. Şi, cu chiu, cu vai, cu aoleu, cu julituri, cu icnete – căci, dacă-mi era bărbatul acasă, se cocoţa el, e mai priceput la escaladări, c-o fi mai sărit şi el pârleazul, la viaţa lui – iată-mă adurcată pe gard. Numai că, în momentul în care eu m-am căţărat pe gard, piramida mea de urcare s-a dărâmat cu zgomot. Poc buturuga, floeşc şi scaunele. Amândouă. Naiba să vă ia, le susur printre dinţi. V-arunc io, de nu vă vedeţi, când mă dau jos. Dacă mă mai dau…

M-au luat toate căldurile. Dar sunt pe gard, ca barza pe stâlpul de electricitate. ‚Raţi-ai ai dracului, voi, cu electricitatea voastră, că tot mi-am adus aminte. Dacă mă vede careva cum bântui pe aici, pe gard, pe vremea asta, cheamă salvarea, de teamă să nu mă sinucid. Fac niţică echilibristică – ori că mergeam pe sârmă, fără plasă de siguranţă, ori pe gard, tot un drac pentru mine – până ajung la pisoiaş şi, ce mai tura-vura, cu mânuţele astea două cu care vă istorisesc acuma una, alta, l-am salvat. Aplauze! Sunt bună! Da… Bună.

Dar cum mă mai dau io jos acuma? Ai de sufletul meu! Nu mai am nici 20 de ani, nici 40 de kile, cu tot cu geacă. Vorbind despre geacă, ia să fac eu niţel striptease cu-a mea – mă rog, a soţului – şi pelerina, ca să am mai mult spor la coborât. Mă rog, la alunecat. La sărit. La căzut. La julit. La… Nu mai contează.

Cu multe opinteli şi chinuieli, na, sunt jos. Adică, jos, jos, nu doar de pe gard. Mă adun – şi-mi adun şi bulendrele aruncate mai adineauri – şi vreau să mă duc în casă. Or fi reparat ăia ţeava şi vine corentul. S-o fi dus marţi asta, trei ceasuri rele. Ţâââââââr… Sună telefonul. Aoleu. De ăsta am uitat. Unde naiba a fost? În geacă. Noroc că e geaca ţapănă, cu vătuială beton, că, altminteri, simţitor cum e el, drăguţul de telefon, îi cântam veşnica pomenire, ca altor surate – sau confraţi, nu ştiu – care şi-au dat, cu ajutorul meu, obştescul sfârşit.

În mâna mea. Sau din cauza mâinilor mele. Bun. Răspund. Soţul. Care e plecat la oraş, la treabă. Că, la naiba, mai trebuie să şi muncească unul, pe la casa omului… Şi mă ia, din prima, fără învârteli, ca la sârbă: „auzi, am uitat să-ţi spun, cocoşu-ăla roşu, de-ţi place ţie – draci, nu-mi place niciun cocoş, nicio găină, nicio orătanie de prin curte, că păsăretul e sectorul lui, dar mă ia prin învăluire, ca să nu zic nu – are obiceiul să se bage în stiva de lemne. Şi nu mai poate să iasă. Îmbracă-te bine şi du-te să-l scoţi de-acolo, dacă o fi prins şi acum printre lemne!”

„I-auzi! Prins în lemne.. Da’, ce io sunt Raed Arafat? Ce, vrei să mă cocoţ pe acolo şi să rămân io înfiptă-n lemne? Ei, drăcie… Nu mai pot cu statul la ţara asta! Plec la oraş, gata!” Şi, uite aşa ne face afurisitul de cocoş să jucăm în terenuri adverse, ca Real Madrid cu FC Barcelona… Meci încins. Pase tari. Şuturi ferme. Încă mă gândesc dacă să chem, pentru cocoş, că eu sunt bine, SMURD-ul sau descarcerarea, când îmi aduc aminte de oala – mă rog, un ibric mai acătării – cu cafea, de pe foc.

Da, deja miroase a ars. Şi de la bucătărie iese fum, de zici că sunt pe stadion şi ăia din galeria adversă au aruncat cu petarde în terenul meu. Jale mare! Noroc că, la ţară, nu e ca la bloc, să-mi vină toată scara, ba şi alea vecine, la uşă, că arde blocu’! Deci, e, nu? Marţi, trei ceasuri rele… Sau mai multe.

Mercur, clar, e iar retrograd, iar Neptun şi Saturn sunt în râcă. Păi, da, că şi planetele, ca oamenii, îşi mai fac, unele altora, şicane. Da’ tot cred că e marţi, trei ceasuri rele… Oricum, io la ţară, până nu se-ntorc rândunele, nu mai calc. Pisoi, cocoşi, câini lupi, capra de colindă, orice, n-au decât să se ofilească de dorul meu, până atunci. Dar, bre, e – au ba – marţi, trei ceasuri rele, azi?

Da, da, știu… Și vineri, se spune că sunt trei ceasuri rele. Dar, parol, ca alea de marți n-au cum sp fie!