Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin
„Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”… Locul ăsta e, poate, cu adevărat, unul în care oamenii se duc, când se duc. Poate că e o lume nevăzută, neştiută, la care tânjim toţi, la un moment dat.
Sau nu. Nu e. Cine mai ştie? Cert e că, palpabil, pe aici, pe pământ, un loc unde nu este durere, nici întristare, nici suspin – doar pentru cei plecaţi, desigur, nu pentru cei rămaşi, care sunt plini de durere şi de întristare – este cimitirul.
Zilele trecute, am luat un snop de lumânări şi încă unul de flori şi m-am dus în vizită la cei dragi, care, din diverse motive, au plecat în lumea aceea, a stelelor. Tăcut, însingurat, întristat, cimitirul adăposteşte în rărunchii săi, nu doar o lume imensă de umbre descărnate, nu doar Veşnica Pomenire, de o cântă preotul, cu stricteţe şi rigurozitate, de fiecare dată când se fac pomeni în cimitir, nu doar o mare de flori, de lumânări şi de tămâie, ci multe, foarte multe poveşti.
De viaţă. Şi de moarte. Ale celor care au fost şi nu mai sunt. Pe unele dintre aceste poveşti, căci, la vremea lor au fost de răsunet, de impact, de vuit satul, le ştiu şi eu. Colea, de exemplu, zac doi fraţi. Morţi de tineri, de foarte tineri. Nu ştiu dacă aveau 30 de ani. Întâi, s-a dus unul într-un accident, apoi şi celălalt. Când mama lor vine la morminte şi jeleşte, haiue văzduhurile, până dincolo de al nouălea cer.
Dincolo, un bărbat tânăr, a cărui nevastă s-a ţinut, cum zice lumea satului, cu trei hăndrălăi deodată, în timp ce el zăcea, de boală grea, în spital. De altfel, după înmormântarea lui, ea s-a şi măritat cu unul dintre cei trei. Dar, tot satul zice, a avut mână bună şi l-a îngropat repede şi pe-al doilea, şi pe-al treilea. Acum, nu ştiu la al câtelea bărbat mai e, că în sat vine rar. Niciodată, însă, cu lumânare sau cu flori, la cimitir, unde îi sunt îngropaţi soţii.
În alt punct al cimitirului, alte morminte, alte poveşti. De groază. Unei mame, i s-a înecat, acum mai bine de treizeci de ani, băiatul de şapte ani. Jalea a fost imensă, desigur. Dar timpul a mai astupat, cum s-a priceput el, asperităţile problemei. Numai că, de curând, la poarta mamei respective, a bătut, cică, poliţia. Că, ce să vezi, undeva, într-un depozit, există osemintele fiului ei mort.
Şi să vină să le ia acasă. Femeia, auzind aşa ceva, a picat, secerată, din picioare. Şi nu s-a mai ridicat. A fost îngropată în cimitir, unde avea cruce şi fiul înecat şi negăsit vreodată. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la scurt timp, a murit şi fiica, singurul copil rămas, mamei în cauză. Acum, bărbatul casei, soţul femeii şi tatăl copiilor, vine, pierdut şi răvăşit, la cimitir, să facă pomeni, să vorbească, da, cu ai lui, să-i jelească, aşa cum numai bărbaţii ştiu, la ceas de răscruce, să facă.
În altă parte, la o cruce, plânge o mamă bătrână. Dar sub cruce nu e nimeni. Căci fiul ei a dispărut, pur şi simplu, acum muuuuulţi ani şi nu s-a mai întors. Nici veste despre el nu a venit niciodată, de niciunde. Iar mama bătrână speră, în timp ce boceşte la mormântul gol, că, de fapt, fiul ei trăieşte undeva şi, la vreun moment dat, cât ea încă mai trăieşte, pică la casa părintească.
Dincolo, un alt bărbat s-a sinucis. Şi-a băgat – şi a rotit cu disperare – în burtă un cuţit. Văd şi acum şuvoiul de sânge şi imensul şirag de maţe, care curgeau din trupul lui. Din gelozie o făcuse. Avea mereu impresia că nevasta îl înşală. Că e altul în viaţa ei. Că el e ţinut de fraier. Habar nu am dacă a fost aşa. Cert e că, în momentul îngropăciunii lui, nevasta a fost distrusă.
În altă parte, o femeie zace bucăţi în mormânt. Ea şi tatăl ei, de fapt. Căci soţul femeii făcuse, cine mai ştie acum din ce cauze, crimă şi îngropase bucăţile în groapa cu var.
Of, dar câte poveşti zac nespuse, neurlate, nescrise, într-un cimitir. „Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”… Nu mai continuu cu relatarea lor. Mă îndurerează toate şi, sunt convinsă, vă transmit, fără să vreau, şi vouă starea asta. Prezint, după cuviinţă, scuze. Doar că, din păcate, moartea face parte din viaţă. Şi, uneori, când sufletul ne e copleşit de dor şi de durere, ne vine să vorbim pe alt ton, decât cel optimist şi vesel din fiecare zi.