Vizită de coșmar

Auz veste de la soţ cum că… Cum că… Ne-ar călca pragul şi ne-ar onora cu vizita ‘mnealor, ăştia din textul de mai jos… Nuuuuuuuu… Nici nu mă gândesc. Mă duc să încui uşile şi să dau drumul câinilor. Cum că… Cum că nici nu mai ştiu să scriu, parol.

Presimt că mă întind la vorbă mult. Ca elasticul din izmenele vecinei de la parter. Am văzut eu, serios, vecina are izmene. Mi-a şi spus că le poartă ca să nu răcească – eu citez din ea, că nu m-ar duce capul, altminteri, să vorbesc aşa – la scoveargă. Dar, despre vecina, altă dată, că n-a băgat Guvernul zilele-n sac.

Am zis că mă întind, cred că mă întind. Deci, grijă mare şi nu lăsaţi oala cu ciorbă pe foc. Ce ziceţi că mai faceţi? Bine, da? Ziceam în titlu de vizită. Şi n-am băgat nimic în sensul ăsta, să edific poporul.

Ei, pe când eram într-o zi acasă şi nu aveam net nici de leac – şi-al dracului de rău e fără net! – de-am luat vopseaua de pe canapea, şi-am vârât arcurile unu-ntr-altul, ca pe colărezi, butonând telecomanda televizorului, îmi susură omu’ meu la ureche: „A sunat Silviu – ăsta a fost, cândva, vecin cu noi şi dacă-l întrebi, cică ne-a fost şi ne e şi prieten – şi zice să mergem pe la ei. Că au tăiat un porc, au luat o ladă cu bere şi ne aşteaptă să o facem lată”.

La Silviu şi la Geta să merg? Ferească Dumnezeu. De multă vreme nu mai ţin să am de-a face cu ăştia. Şi am bătut – pe cuvânt – mătănii multe, când au dat sfinţii – clar, au conlucrat mai mulţi la minune, că pe unul singur, nu-l ţinea – de s-au mutat în alt colţ de judeţ.

Acuma, ca să fiu pe deplin corectă, ei oameni răi nu sunt. Dimpotrivă, sunt săritori şi gata să-ţi întindă o mână. Numai că, sunt, cum să zic, cam neciopliţi la obraz. Când i-a trimis pe-aicişa, Dumnezeu n-a mai avut barda cu el să le finiseze obrazele, şi a dat cu toporul. Jap, jap!

Uite, spre exemplificare, nişte mostre. Veneau la noi acasă, la… vreuna mică. Şi începea inspecţia: în dulapul ăla ce e? Dar dincolo ce ai? Pe pat de care cearşafuri pui? La baie ce ţii? Frigiderul ce-are-n el? După primul pas, venea al doilea, că aşa e când intri în ringul de dans: a, ce de mere ai frigider. Dă-mi şi mie o plasă.

Ori: ai la dero… Să-mi pui şi mie într-o pungă. Mai îţi trebuie bolul ăla? Cu pijamaua aia te mai îmbraci? Vai, ce de dulceţuri mai ai. Vreau şi eu măcar un borcan. De multe ori, ca să nu mai vadă privirile mele siderate – e un fel de-a spune, că dacă ar fi putut ele, săracele, ar fi trimis, la propriu, săgeţi în mecla musafirilor care îşi bagă nasul şi tot trupul în ciorba mea – cei doi nu mai întrebau.

Doar ce vârau în buzunar câte una, câte alta din ce era la vedere şi nu numai. Mă apucau, mintenaş, toţi zambalucii din lume. Juram să nu mai am de-a face cu ei şi îi trimiteam, în gând, la mama dracului. Acuma, eu vreun schelet nu am prin dulapuri. Nici nu mă duc la bucătărie pentru necesităţi fiziologice, folosesc baia… Dar, nu-mi place să-mi cotrobăiască nimeni prin casă, prin viaţă, prin suflet.

Eu nu pun la tarabă, pentru toată lumea, lucruri care mă privesc în exclusivitate. Sunt foarte puţine persoanele – e drept, înainte eram mai proastă şi aveam mai mulţi… prieteni de ăştia – care au drept de scotocire a eului meu, a dulapurilor mele, a lăuntrurilor mele. Aşa că, de Silviu şi de Geta să n-aud. Cu toată invitaţia lor de bun simţ.

Drept care, tai elanul soţului din dotare: „Fugi de aici, că nu merg nicăieri! Ce, am băut gaz stricat? Ştii ce bine stau la mine pe canapea?” Care vreţi să daţi cu ouă, că nu sunt pătrunsă de bunătate şi de gânduri pioase, vă dau o sugestie: la supermarket sunt mai ieftine ca la piaţă. Am văzut eu…

Şi soţul de colo: „Insistă amândoi să mergem. Eu zic să facem un drum până la ei. Am de gând să le fac pagubă. Şi apoi… N-ai zis că te faci mai bună? Că nu mai ai gânduri necreştineşti? Că laşi de la tine şi-o zici pe-aia cu lupul mâncat de oaie?” Ce-i drept, luată de val, am mieunat-o şi pe-asta. Pe lângă aia cu gândirea pozitivă, nebăgatul băţului prin gard întru aţâţarea dulăilor, întoarcerea obrazului nepălmuit.

Acuma, na, omul mai fredonează și refrene pe care le descântă alţii… Dar, cum perspectiva de a le face pagubă distinşilor noştri foşti vecini parcă îmi face cu ochiul, zic: „bine, treacă de la mine şi de data asta!” Şi, cum latru mult, dar nu muşc ioc, m-a prins zelul. Zelul, am zis, nu zenul. Aşa că, trei zile n-am băgat firimitură de mâncare în cavitatea bucală – ca să ne păstrăm deschis apetitul pentru marea întâlnire – şi, la data stabilită, ne-am dus la ‚mnealor, Geta şi Silviu, ca la naşi, de Paşte.

Că nu te poţi duce, mi-am zis, la om în casă, de să-i mănânci juma’ de porc şi să-i bei lada cu bere, cu mâna în fund… pardon, în partea dorsală. Deşi nu rimează. Dar ce să facem? Că mai sunt şi minori pe aici. Ca să fie tacâmul fix la mama lui, fac şi un tort diplomat, că Getei îi place. Şi, apoi, face tortul meu cât porcul lor?

Deci, să fim oameni. Soţul mi-a susurat de vreo mie de ori că măăăăăăăăăăăănâncă şi beeeeeeeeeeeea la ăştia, de îl doare ficatul. Şi m-am gândit să ţin telefonul la îndemână, să nu-l mai uit pe undeva sau să-l scap sub roţile maşinii, ca, în caz de aşa ghiftuială, să sun, mintenaş, la 112. Ei, şi ajungem noi la ăştia, ai noştri… De la poartă, ne-au întâmpinat două mirosuri puternice: unul, încântător, de friptură, făcută, pesemne, ca la pomana porcului şi unul, pestilenţial, de usturoi, când ne-am pupat, zgomotos, cu gazdele noastre.

Dar, cum Geta ne-a întrebat grabnic dacă am mâncat, mi-a venit inima la loc şi am zis: lasă… Acum facem paguba aia şi scoatem pârleala. Intrăm în casă. Masa nu e pusă. Dar, ce cârcotaşă sunt şi eu, o aşezăm acum, cu toţii. Că nu e operaţie pe creier. Dar nu aşezăm nimic. Trece vreo oră. Timp în care ne-au tot spus că au mâncat şi au băut, de să-i treacă pântecăraia.

Noi, cu stomacul lipit de şira spinării. Şi cu gândul la jumatea aia de porc, pentru care bătuserăm drumul. În fine, mai trece vreun sfert de ceas şi soţul meu, cu urechile mai lungi ca la venire, le propune să pună pe masă din cele ce duseserăm noi. Mintenaş, cei doi se grăbesc, fără ajutor, să întindă masa şi să arunce pe ea, direct, ce era în sacoşele duse de noi.

Cu soţul, schimbam priviri năuce: unde e porcul ăla? Ce ne-o fi trebuit… Iar eu adăugam pentru el şi ceva de dulce: ajungem noi, acasă. Tare mi-e că dormi în parcare. Buuuuuuuuuuun. Ne ospătează Geta şi Silviu cu bucate şi băuturi din cămara noastră şi râgâie în permanenţă: dacă n-am mââââââncat, nu mai pot.

Îmi vine să dau cu căciula în câine, de ce-am băgat în noi. Nimic despre motivul pentru care au insistat să venim încoace. Şi, la un moment dat, Geta scoate tortul diplomat din cutie. „A, ce bine arată!”, zice ea şi eu mă simt mândră că tortul meu a primit mai multe aprecieri ca vinul soţului. Şi, cu deştul arătător, haţ, peste stratul de frişcă. Geta, gazda… Şi linge, apoi, în cel mai firesc mod, degetul. Şi încă o dată. Şi încă de mai multe ori.

Deja ne agitam amândoi, omul pus pe prăduială şi eu, ca pisica închisă în cuşca dulăului, după ce a fost prinsă la oala cu smântână. Şi, când Silviu a zis: „să facem o cafea, că avem frişcă de la tort!”, ne-am ridicat amândoi pe membrele inferioare şi am tăiat-o spre uşă, gata să răsturnăm masa îmbuibată cu bunătăţi. Am băgat viteză, până la poartă, de să ne prindă radarul şi să ne dea oamenii legii amendă.

În mijlocul drumului, când ne urcam, ca uraganul Katrina, în maşină, ăia doi ne strigă: „Să mai veniţi pe la noi, că ne simţim aşa bine împreună!” Eu mormăi ceva de neam, origini, starostele dracilor şi catranul de rigoare. Mai pacifist, mai la locul lui, soţul, hămesit de foame, mă întreabă: „mai avem şi noi ceva prin frigider”? Şi, uite aşa am fost noi într-o vizită de pomină. De coşmar. De Doamne fereşte. Cine-o mai veni la ăştia, fix ca noi să şi-o ia. În freză. În plex. În nervii capului. Şi nici la noi să nu mai calce.

Că nu mai deschid uşa, nici dacă dau cu ranga în ea şi o fac ţăndări. M-am întins, nu, la vorbă? Păi am previzionat bine… Acuma, ce să mai zic… Mulţumesc că aţi fost cu mine până la dracii din hârdaie. Deocamdată, zic să nu aveţi pe firmament vizite de-astea, ca aia de fuserăm noi. În ea… În vizită. Hai, rămâneţi sănătoşi! Pe data viitoare!