Și te-am iubit…

De când eram micuţă, aş putea spune. Chiar fără urmă de înşelare sau exagerare. Te-am iubit. O ştiu bine şi, o ştii şi tu… De pe când mama ori tata, după caz, îmi citeau poveşti cu zâne şi cu feţi frumoşi.

Uneori, eram, da, întru totul de acord cu ce spunea naratorul. Dar, alteori, nu. Neam! Şi, în mintea mea, dădeam alt final poveştii, creionam altfel zmeul, îi puneam alte cuvinte în gură viteazului.

Dar îmi părea al naibii de rău că nu pot şi nu ştiu să scriu în cartea aia părerea mea. Ca să rămână. Ca să o ştie şi alţii. Ca să fie povestea mea. Tare te-am iubit! Aşa că, doar ce-am învăţat buchiile şi-am început, cu simţ de răspudere, să scriu pe marginea paginilor ori în josul lor, adnotările mele. Opiniile mele. Punctul meu de vedere. Scriam muuult… De erau bieţii părinţi înnebuniţi.

Că nu puteau să înapoieze cărţile de la bibliotecă în halul ăla de mâzgălite. Şi, ori făceau sesiune de ştergere cu guma la ce se putea şterge, ori plăteau de trei ori preţul cărţilor ălora. Iar eu, desigur, îmi luam papara cuvenită. Am învăţat, astfel, că de o carte se are grijă. Totală! Of… Te-am iubit… Fără limită, te-am iubit.

Aşa că, încă de pe atunci, am început – ca să nu mai maltratez cărţile – să umplu zeci, cine ştie, sute, de caiete, cu toate mâzgălelile mele. În şcoala primară, învăţătoarea era uimită maximum de compunerile mele. În primă fază, m-a suspectat: „fugi de aici, că n-ai scris tu asta. Nu ştiai tu să spui astfel de cuvinte. Ţi-a făcut altcineva tema!”

Dar, spre edificare, m-a testat, în clasă, în văzul tuturor. Şi, când a constatat că singură îmi plăsmuiesc spusele, a fost impresionată. Mereu, mereu, lăsam aritmetica pe planul al doilea şi îmi lansa tot felul de provocări. „E bine, îmi spunea, e frumos. Hai, scrie şi versuri!”

Dar, de gâscă apa, prin vreun miracol, se mai prinde. Stihuitul de mine, ba. Hm… Te-am iubit, categoric… În gimnaziu, profesoara de română îmi spunea de fiecare dată: „tu pe drumul ăsta să mergi. Că poţi!” Recunosc deschis că n-am ştiut exact la care drum se referea. Dar, te-am iubit.

Mai apoi, prin adolescenţă, nu ştiu cum s-a făcut, dar era literă de lege, că eu scriam toate scrisorile de dragoste ale colegelor din cămin, unde stăteam, ca o fată de la ţară, ce eram, eu făceam toate analizele literare, eu mă ocupam de toate temele la – ca să zic ca la carte – limba şi literatura română. Te-am iubit, desigur.

Mă pomeneam că primeam scrisori de la terţi cu ceea ce scrisesem, mai demult, eu… În liceu, cu profesorii de română am interacţionat şi nu prea. Primul, un bărbat cu un tic nervos la umeri, mi-a spus, la un moment dat: „îhâm… E bine ce scrii. Îmi place. Aş zice să trimiţi textele astea pe la concursurile literare. Îţi găsesc eu nişte concursuri d-astea!”

Dar, nu ştiu din ce motive, a fost înlocuit de la ore şi nu mi-a mai spus niciodată la ce concurs literar să-mi trimit… creaţiile. Profa care l-a înlocuit era cumsecade. O domnişoară trecută de prima tinereţe. Complexată de multele kilograme în exces, în dezacord total cu clasa, cu ochii pe ceas, întotdeauna, ca să iasă mai repede.

Mă simpatiza, oarecum, şi eram salvarea pe la ore, dar mai mult decât: „tu să nu fii ca restu’, poţi mai mult, de aia îţi dau 10, deşi meritai 11!”, nu mi-a spus niciodată. După ea, am avut altă profă. Deşteaptă era. Materie vedea. De predat, o făcea bine. Lăudată de ea, eram. Numai că, eu, cu mintea de atunci, n-am prea înghiţit-o.

Femeia era iubitoare de animale. Avea acasă, în apartamentul ei, vreo 39  de pisici şi vreo nouă câini. Şi venea la şcoală cu păr de animale pe ea, neîngrijită, cu aspect de precupeaţă din piaţă, ba, mai rău, cu hainele mirosind a hoit, aduna resturile de mâncare de prin bănci şi le dosea prin geanta îmbuibată cu tezele sau extemporalele noastre…

Aşa că, degeaba îmi urla în ureche: „pune mâna şi fă nişte eseuri, în vederea olimpiadei, şi nu numai. Să n-aud că n-ai timp, că schimbăm foia. Tu poţi să scrii orice şi oricât! Şi o faci bine!” Nici nu mă atingeau spusele ei. Mda… Te-am iubit…

Mai apoi, am cotit-o, profesional, pe un drum mai pragmatic şi mai drept decât mâzgălelile mele cu pretenţie de romane, m-am măritat… Eram, oarecum, pe contrasens cu scrisul. Şi, totuşi, te-am iubit. Într-o zi, am aflat, nici nu mai ştiu cum, de un concurs literar. Pe ultima sută de metri, pentru că am ezitat, temătoare, gândindu-mă că n-am talent şi nu fac faţă unui concurs, am trimis şi eu un plic cu ce scrisesem.

Prinsă în angrenajul vieţii, am uitat că trebuie să vină, dacă îmi e apreciat textul, un răspuns. La un moment dat, mi-a fost foarte rău şi am plecat acasă, de la serviciu. Pe atunci, nu erau telefoane mobile. Şi fixul a sunat, în disperare.

Dar, îmi era prea rău să mă duc să răspund. Apoi, uşa de la intrare a început să vadă stele verzi de la atâta zgâlţâială, drept care, mai mult pe brânci, m-am dus să deschid. O colegă de la farmacie, unde lucram, m-a luat pe sus din prima: „Mamă, ce bună eşti! Ai câştigat. Au sunat la serviciu să anunţe. Ai câştigat la concursul literar!”. Ei, cât te-am iubit!

Atunci, te-am iubit mult. Şi mai mult. Incomensurabil, te-am iubit. Abia când m-am dus în oraşul unde se desfăşura acel concurs literar, Mircea Horia Simionescu mi-a spus cu vorbe: „Eşti foarte talentată. Scrii foarte bine. Îmi place foarte mult. Scrii precum Camil Petrescu. Să nu te opreşti niciodată! Mergi pe drumul ăsta. Ai talent. Şi e păcat să nu mai scrii!” Ah, cât te-am iubit.

Şi atunci, ca şi alte dăţi, ca mereu. Te-am iubit… Mai apoi, am scris, la o cerinţă a unei redacţii, o scrisoare către un ziar local. A fost aleasă scrisoarea mea şi am câştigat. Şi, în mine, toate cerurile s-au aprins. Te-am iubit.

Pentru că te-am iubit, am cârmit-o, radical şi definitiv, către presă. Nu era lumea scriitorilor, la care visam, dar era scris şi, mai ales, era, în toată ecuaţia, bun, rău, mic, mare, un salariu. Din romane, la noi, nici acum mai bine de douăzeci de ani, nici acum, nu a fost şi nu e chip să trăieşti. Nţţţ… Câtuşi de puţin.

Atunci, şi mult timp după, am crezut că fac bine. Că e cea mai bună alegere. Că am schimbat direcţia cum trebuie. Că îmi urmez visul. Că îmi scriu povestea. Te-am iubit. Cât te-am iubit! Ca pe cei din familie şi ca pe acele persoane foarte, foarte dragi. Te-am iubit, da… Mi-ai fost, multă vreme, binecuvântare. Deplină. Până într-o zi. Când te-ai transformat în blestem. Total. Făt-frumosul pe care l-am iubit era, de-acum, un broscoi. Te-am iubit… Atâta te-am iubit!

Şi, totuşi, tu, într-o fracţiune de secundă, m-ai trădat. A fost greu. A fost cumplit. A fost cum n-a mai fost. A fost agonie. Iar eu am plâns pentru tine, am suferit, m-am îndurerat, am urlat, am răcnit, mi-am plecat fruntea, am scurmat pământul, am căzut, m-am dus, fără să pot să mă opresc, în hăuri. Doamne, cât te-am iubit chiar şi atunci, chiar şi aşa!…

Cu chiu, cu vai, cu aoleu, m-am ridicat. Oarecum. În parte. Nu definitiv. Nu total. Şi te-am iubit. Şi, încă, inexplicabil, te iubesc. Dureros de tare te iubesc. Cumplit de răvăşitor, te iubesc. Amarnic te iubesc. Fără să ştiu de ce, te iubesc. Poate, pentru eternitate, te iubesc. Da, te-am iubit, mereu te-am iubit, scrisule!