Papa Benedict Benedict al XVI-lea. Viața și controversele

Benedict devenea, în anul 2013, primul Papă care a demisiona în ultimii 600 de ani. Avea atunci 85 de ani şi, vorbind în limba latină, le-a spus cardinalilor de la Roma că „forţele sale, din cauza vârstei înaintate, nu mai sunt potrivite” pentru acest rol. Ultimul papă care demisionase fusese Papa Grigore al XII-lea, în 1415.

După demisia sa care a produs un adevărat şoc, Benedict al XVI-lea s-a retras oficial la Mănăstirea Mater Ecclesiae, unde s-a dedicat unei vieţi de rugăciune privată în slujba Bisericii. 

Benedict a ales să i se spună „papă emerit” după demisia sa.

Îndeplinise funcţia de cap al Bisericii Catolice şi suveran al Cetăţii Vaticanului din 19 aprilie 2005 până la demisia sa, la 28 februarie 2013.

Alegerea lui Benedict al XVI-lea ca papă a avut loc în conclavul papal din 2005, care a urmat decesului Papei Ioan Paul al II-lea. La 78 de ani, când a fost ales, Benedict al XVI-lea era unul dintre cei mai în vârstă noi papi din istorie.

A fost întotdeauna dificil să se ridice la înălţimea carismaticului său predecesor, Papa Ioan Pau al II-lea. „Dacă Ioan Paul al II-lea nu ar fi fost papă, ar fi fost un star de cinema; dacă Benedict nu ar fi fost papă, ar fi fost profesor universitar”, a scris la un moment dat expertul american în Vatican John L. Allen, citat de BBC.

CEA MAI MARE PROVOCARE A PONTIFICATULUI SĂU

Profesor de pian, cardinalul Joseph Ratzinger aştepta cu nerăbdare să se pensioneze atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a murit în 2005. A mărturisit că nu şi-a dorit niciodată să fie papă. Iar dacă el sau oricare dintre cardinalii care l-au ales şi-au imaginat că va fi un pontificat scurt, fără evenimente, care deschide o tranziţie către o nouă eră, aveau să fie dezamăgiţi. Benedict a preluat cârma în momentul în care izbucnea una dintre cele mai violente furtuni cu care s-a confruntat Biserica Catolică în ultimele decenii – scandalul abuzurilor sexuale pe care preoţii le-au comis asupra copiilor.

Avalanşa de acuzaţii, procese şi rapoarte oficiale privind abuzurile clericale a fost episodul definitoriu al pontificatului său. Cele mai dăunătoare afirmaţii pentru Biserică au fost că diocezele locale – sau chiar Vaticanul însuşi – au fost complice la muşamalizarea multor cazuri, tergiversând pedepsirea preoţilor pedofili şi, uneori, mutându-i în noi posturi unde au continuat să comită abuzuri. În timp ce unele figuri de rang înalt de la Vatican au atacat iniţial mass-media sau au afirmat că ar exista o conspiraţie anticatolică, Papa a insistat ca Biserica să îşi accepte propria responsabilitate, arătând direct spre „păcatul din interiorul Bisericii”. S-a întâlnit cu victimele şi le-a prezentat scuze fără precedent, a precizat că episcopii trebuie să raporteze abuzurile şi a introdus reguli rapide pentru excomunicarea preoţilor abuzivi.

Benedict al XVI-lea, al cărui pontificat de opt ani (2005-2013) a fost marcat de multiple crize, a fost atins direct, chiar la începutul acestui an, de scandalul pedofiliei din Biserica Catolică germană. El a fost întrebat într-un reportaj difuzat în Germania despre modul în care a gestionat violenţele sexuale în perioada în care a fost arhiepiscop de München. A ieşit din tăcere pentru a-şi cere „iertare”, dar a dat asigurări că nu a acoperit niciodată un pedofil.

„ROTTWEILERUL LUI DUMNEZEU”

Înainte de a deveni papă, cardinalul Joseph Ratzinger a petrecut 24 de ani ca persoană de rang înalt la Vatican, conducând Congregaţia pentru Doctrina Credinţei – cunoscută cândva sub numele de Sfântul Oficiu al Inchiziţiei. Această funcţie i-a adus porecla „Rottweilerul lui Dumnezeu” şi a jucat în favoarea pasiunii sale pentru doctrina catolică.

Înalta sa funcţie i-a permis să supravegheze în ultimă instanţă o serie de cazuri de abuzuri comise de clerici. Criticii au spus că nu a înţeles gravitatea faptelor, permiţând ca acestea să lâncezească ani de zile fără a li se acorda atenţia cuvenită. 

Cu toate acestea, susţinătorii săi au spus că a făcut mai mult decât orice alt papă până la el pentru a face faţă abuzurilor.

UN TRECUT CONTROVERSAT

Joseph Ratzinger s-a născut în 1927 într-o familie de fermieri bavarezi tradiţionali, deşi tatăl său era poliţist.

A fost al optulea german care a devenit Papă. Vorbea mai multe limbi şi avea o pasiune pentru Mozart şi Beethoven. Se spune că a admirat hainele roşii ale arhiepiscopului de München încă de la vârsta de cinci ani şi că a dus dragostea sa pentru această vestimentaţie şi la Vatican, unde a reintrodus pălăriile şi veşmintele papale din secolele anterioare.

La vârsta de 14 ani, s-a alăturat Tineretului hitlerist, aşa cum li se cerea tinerilor germani din acea vreme. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, studiile sale la seminarul Traunstein au fost întrerupte, când a fost recrutat într-o unitate antiaeriană din München.

A dezertat din armata germană spre sfârşitul războiului şi a fost deţinut pentru scurt timp ca prizonier de război de către Aliaţi în 1945.

CARIERA RELIGIOASĂ

Hirotonit ca preot în 1951 în Bavaria, landul său natal, Ratzinger a început o carieră academică şi s-a impus ca un teolog foarte apreciat până la sfârşitul anilor 1950. A fost numit profesor titular în 1958, la vârsta de 31 de ani. După o lungă carieră ca profesor de teologie la mai multe universităţi germane, a fost numit arhiepiscop de München şi Freising şi uns cardinal de către Papa Paul al VI-lea în 1977, o promovare neobişnuită pentru cineva cu puţină experienţă pastorală.

În 1981, a fost numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi s-a mutat la Roma. Din 2002 şi până la alegerea sa ca papă, a fost, de asemenea, decan al Colegiului Cardinalilor.

Înainte de a deveni papă, a fost „o figură majoră pe scena Vaticanului timp de un sfert de secol”; a avut o influenţă „fără egal în ceea ce priveşte stabilirea priorităţilor şi direcţiilor bisericii”, fiind unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai lui Ioan Paul al II-lea.

Scrierile sale prolifice apără în general doctrina şi valorile catolice tradiţionale. Iniţial a fost un teolog liberal, dar a adoptat opinii conservatoare după 1968.

În timpul pontificatului său, Benedict al XVI-lea a pledat pentru o întoarcere la valorile creştine fundamentale pentru a contracara secularizarea crescândă a multor ţări occidentale. El considera că negarea adevărului obiectiv de către relativism şi, în special, negarea adevărurilor morale reprezintă problema centrală a secolului XXI.

A consolidat relaţia dintre Biserica Catolică şi artă, a promovat utilizarea limbii latine şi a reintrodus veşmintele papale tradiţionale. A fost descris ca fiind „principala forţă intelectuală a Bisericii” de la mijlocul anilor 1980. 

Pe lângă limba sa maternă, germana, Benedict avea un anumit nivel de cunoaştere a limbilor franceză, italiană, engleză şi spaniolă. De asemenea, cunoaştea portugheza, latina, ebraica biblică şi greaca veche.

OPINIILE CONSERVATOARE

Opiniile conservatoare şi tradiţionaliste ale lui Benedict au fost intensificate de experienţele sale din timpul anilor 1960, liberali prin excelenţă. A fost îngrozit de prevalenţa marxismului în rândul studenţilor săi. În opinia sa, religia era subordonată unei ideologii politice pe care o considera „tiranică, brutală şi crudă”. Mai târziu, va fi unul dintre principalii militanţi împotriva teologiei eliberării, mişcarea de implicare a Bisericii în activismul social, care, pentru el, era prea apropiată de marxism.

A avut reputaţia de conservator teologic, adoptând poziţii intransigente cu privire la homosexualitate, femeile preot şi contracepţie. El îmbrăţişează în schimb compasiunea creştină – vorbind în favoarea drepturilor omului, a protecţiei mediului şi a luptei împotriva sărăciei şi a nedreptăţii.

O temă centrală a papalităţii sale a fost apărarea valorilor creştine fundamentale în faţa a ceea ce el considera a fi un declin moral în cea mai mare parte a Europei.

Şi totuşi, i-a contrariat pe cei care se aşteptau să numească tradiţionalişti de linie dură în posturi cheie.

O FIRE BLÂNDĂ ŞI UMILĂ, DAR ÎNCĂPĂŢÂNATĂ

Benedict este descris de către cei care l-au cunoscut ca fiind o persoană relaxată, cu o atitudine blândă şi umilă, dar cu un nucleu moral puternic.

„Timid, dar încăpăţânat”, l-a caracterizat cândva un cardinal.

Cardinalul Cormac Murphy O\”Connor, fostul şef al Bisericii din Anglia şi Ţara Galilor, spunea că este „infailibil de amabil” şi că avea multe talente, dar administraţia nu era unul dintre ele.

O scurgere jenantă de documente de la biroul Papei, care dezvăluia corupţia şi proasta gestionare în interiorul Vaticanului, a dus la condamnarea secretarului său. Afacerea a dat impresia dăunătoare a unei lupte pentru putere la Sfântul Scaun.

Modul în care fostul papă a gestionat scandalurile privind abuzurile asupra copiilor i-a atras, de asemenea, critici usturătoare din partea presei laice. Uneori, musulmanii, evreii şi protestanţii s-au declarat jigniţi de acţiunile şi discursurile sale. Susţinătorii au spus însă că astfel de incidente au denaturat intenţia sa declarată de a îmbunătăţi relaţiile interconfesionale.

A întins o mână în acest sens, vizitând Moscheea Albastră din Istanbul şi Domul Stâncii din Ierusalim şi rugându-se pentru pace la Zidul Plângerii.

Pentru Benedict, este posibil ca gafele de relaţii publice să fi fost doar preocupări trecătoare în comparaţie cu provocările serioase pe termen lung pentru Biserică – îndepărtarea de Biserică a milioane de catolici şi scăderea numărului de preoţi în Occident.

El a crezut întotdeauna că puterea Bisericii provine dintr-un adevăr absolut care nu se schimbă în funcţie de tendinţe. Această abordare i-a dezamăgit pe cei care au simţit că Biserica trebuie să se modernizeze şi au fost disperaţi de intransigenţa sa în ceea ce priveşte celibatul preoţilor sau prezervativele. Dar susţinătorii săi au crezut că acesta era exact motivul pentru care era omul potrivit pentru a conduce Biserica în vremuri atât de dificile.