Povestea avalanșei de la Bâlea Lac, cea mai mare tragedie montană din România. A luat 23 de vieți, dintre care 16 copii

Pe 17 aprilie se împlinesc 45 de ani de la avalanșa de la Bâlea Lac, cea mai mare tragedie montană din România. La o lună după ce România fusese zguduită de cel mai mare cutremur din istoria sa, ce a luat viețile a peste 1500 de oameni, la Bâlea Lac avea să se întâmple o altă tragedie!

Era ultima zi de tabără a elevilor de la Școala Germană nr. 1 din Sibiu, astăzi liceul Brukenthal. Elevii se aflau într-o tabără de schi la Bâlea-Lac, sub coordonarea profesorilor Richard Schuller, Anneliese Frisch și Sigrid Avram, ultima fiind însărcinată în patru luni și jumătate.

În dimineața zilei de 17 aprilie au ieșit pe pârtie, după două zile de izolare în cabană, din cauza ninsorilor abundente. Elevii au pornit spre Șaua Caprei, locul ideal pentru schiat, deși profesorul Schuller fusese sfătuit să nu scoată copiii la lecție, vremea fiind înșelătoare.

N-au apucat să se bucure de zăpadă pentru că s-a declanșat infernul.

Pe drum, unul dintre elevi s-a întors la cabană, pentru a-și lua ochelarii de schi pe care-i uitase. Ceilalți, ajunși la baza pârtiei, au început să urce, cu intenţia de a o bătători. Zăpada a fost, însă, instabilă. Avalanşa a fost atât de puternică, încât unda de şoc a trecut peste lac şi a spart geamurile cabanei Paltinul, rezervată familiei Ceaușescu și aflată la aproximativ o jumătate de kilometru distanţă.

Când s-a întors la grup, elevul a găsit totul pustiit. Nici urmă de colegii sau profesorii lui. 23 de suflete care își găsiseră sfârșitul sub plăcile de zăpadă. S-a întors la cabană și a povestit cele petrecute.

”A fost o tragedie greu de imaginat. A anunțat cabanierul și așa am aflat de nenorocire. Era în jurul orei 10:00 când s-a produs avalanșa prin alunecare. Este una dintre cele mai perfide avalanșe. Nu face zgomot. Stratul de zăpadă alunecă în falii mari”, a spus Liviu Miu, potrivit ziarului Jurnalul.

Niciunul dintre cei luaţi de avalanşă n-a supravieţuit. Victimele sunt: Edith Treybal (54 de ani), Richard Schuller (48 ani), Heinz Teutsch (46 ani), Viktor Hecht (38 ani), Anneliese Frisch (35 ani), Alexandru Samoilă (30 ani), Sigrid Avram (28 ani), Sabine Koffer (18 ani), Maja Heinz (17 ani), Ulrike Zay (17 ani), Peter Kusnyir (17 ani), Dan Socol (17 ani), Brigitte Schoger (16 ani), Martin Bertok (16 ani), Hermann Scherrer (16 ani), Karin Zweier (16 ani), Monika Kotschick (16 ani), Dieter Csalner (16 ani), Hanspeter Gross (16 ani), Dieter Gross (15 ani), Peter Hannenheim (15 ani), Ruthild Falk (15 ani), Dietlinde Galter (13 ani).

Salvatorii, șocați de ce au găsit la fața locului

„Cei care au avut norocul să nu se afle pe pârtie se uitau neputincioşi la uriaşa masă de zăpadă abia liniştită care înghiţise tot ce mai devreme chicotea de viaţă. Era un câmp alb neted, neted. Nu ştiai unde să-i cauţi, fiindcă atunci când i-a surprins avalanşa, nu erau grupaţi.

Unii urcau, alţii coborau, când a venit versantul ăla de zăpadă peste ei. Până au ajuns echipele de căutare a durat ceva. Vă daţi seama că pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, ca acum.

Noi aveam nişte staţii cât cărămizile, care mergeau cu baterii, dar nici alea nu ţineau mai mult de trei minute. De la Salvamont Argeş am pornit spre Bâlea trei salvamontişti. Am ajuns cu o salvare până dincolo de Piscul Negru şi de acolo, am luat-o pe picior.

Am ajuns imediat după colegii de la Sibiu, care aveau cu ei şi un tip cu trei câini de vânătoare, nu de avalanşă, că pe vremea aceea nu erau echipaje canine pentru astfel de situaţii”, a povestit pentru Adevărul dr. Traian Dumitrescu, unul dintre salvatorii montani care au participat, în aceeaşi zi, la recuperarea victimelor şi, totodată, omul care a pus, alături de alţi câţiva temerari, bazele Salvamont Argeş.

„Sub apa limpede precum cristalul se iveau feţele unor morţi frumoși”

Și publicistul Valerian Stan își amintește de acea zi tragică:

„Am fost de față și îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Eram elev la Școala militară de ofițeri din Sibiu, și, într-o duminică, ca mai toţi colegii din pluton, mă aflam în cazarmă. Am fost alarmaţi, îmbarcaţi într-un camion şi duşi la Bâlea Lac.

Nu ni se spusese pentru ce. Am ajuns acolo îngrozitor de greu, în munţi, șoseaua era înzăpezită şi înaintam cu mare dificultate. Pe porțiuni lungi dezăpezeam cu lopețile înaintea camionului. Ajunși la destinație am înțeles despre ce era vorba.

Deși nu mai văzusem vreodată o avalanșă, mi-am dat imediat seama că sub muntele de zăpadă prăbușit de pe versant pe lac nu mai putea să trăiască cineva. Localizam trupurile cu sonde metalice și din plastic, și apoi săpam copci prin care le scoteam. Aici un elev, dincolo altul, parcă ținându-se în braţe. Puţin mai târziu și profesorul Schuller. 23 de oameni, elevi și profesori de la un liceu din Sibiu. Cu puține excepții, de sub apa limpede precum cristalul se iveau feţele unor morţi frumoși.

Pe care care mi le mai amintesc numai vag. În schimb, am și acum vii în fața ochilor fețele strivite de durere ale părinților – opriți de autorități la Bâlea Cascadă. Ochii fiecăruia dintre ei, implorând să le spui că băiatul sau fata lor a fost găsită şi că trăieşte, este imaginea cea mai terifiantă pe care am văzut-o vreodată cu ochii mei. O imagine de care n-am scăpat nici după 46 de ani şi de care, ştiu sigur, n-am să scap niciodată“.

Foto: www.adevarul.ro