Vaccinații cu reacţii adverse pot primi despăgubiri în instanţă EXCLUSIV

PUTEREA vă prezintă, în exclusivitate, decizia Curţii de Justiţie a UE, care aruncă în aer și demonstrează legătura dintre vaccinarea împotriva Covid-19 și reacțiile adverse grave. Astfel, orice român care s-a vaccinat anti COVID-19 poate cere despăgubiri substanțiale în instanță, în cazul în care a avut reacții adverse grave. La fel pot să facă și urmașii celor care au murit din cauza vaccinului.

O decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) aruncă în aer legătura de cauzalitate dintre vaccinare şi reacţiile adverse/bolile ulterioare apărute ca urmare a vaccinării împotriva COVID-19.  PUTEREA vă prezintă, în EXCLUSIVITATE, Hotărârea CJUE în cauza C-621/15 din 21 iunie 2017 “N.W. şi alţii împotriva Sanofi Pasteur MSD SNC”, care clarifică interpretarea dispoziţiilor Directivei 85/374/CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase.

Documentul oferã posibilitatea oricărui român căruia i s-a administrat orice fel de vaccin să dovedească faptul că acesta i-a produs o reacţie adversă şi pe baza unor mijloace probatorii diferite a celor care rezultă din cercetările medicale.

Cum hotărârile CJUE pronunţate în procedură preliminară produc efecte obligatorii pentru toate statele membre, autorităţile din România s-ar putea trezi cu un imens val de procese intentate de persoanele vaccinate care au suferit reacţii adverse grave, sau chiar de către aparţinătorii celor care au decedat subit după adminisitrarea vaccinului.

Judecătorii sunt obligaţi să ţină seama în special de prejudiciile post-vaccinare suferite de o persoană

La data de 12 decembrie 2015, Curtea de Casaţie din Franţa a sesizat CJUE prin intermediul unor întrebărilor preliminare cu privire la interpretarea dispoziţiilor citate din Directiva 85/374/CEE, ca urmare a acţiunii introdusă de către o persoană căreia i-au fost administrate în intervalul decembrie 1998 – iulie 1999 trei doze de vaccin produs de Sanofi Pasteur pentru Hepatita B, şi care, ulterior, în noiembrie 2000, a fost diagnosticată cu scleroză în plăci, iar în 2011 a decedat.

În acţiunea introdusă în 2006, deci la 7 ani de la ultima doză de vaccin administrată, reclamantul menţiona că prejudiciul pe care l-a suferit a rezultat din administrarea unui produs defectuos şi cererea obligarea Sanofi Pasteur la plata unor despăgubiri.

Reclamantul şi-a sprijinit pretenţiile pe durata scurtă de timp dintre administrarea vaccinului şi apariţia primelor simptome ale bolii, lipsa unor antecedente familiale şi personale în boalã (n.r. – scleroză în plăci) apărută în luna noiembrie 2000, ulterior vaccinării, considerând că aceste circumstanţe constituie „prezumţii grave, serioase şi concordante” care sunt de natură să dovedească defectul produsului şi legătura de cauzalitate dintre defect şi prejudiciul suferit.

Aşa cum era de aşteptat, deoarece Directiva 85/374/CEE nu stabilea mijloacele de probă admisibile, nici ponderea ce ar trebui acordată fiecăreia în parte, iar cercetarea medicală nu stabilea şi nici nu excludea existenţa unei legături de cauzalitate între vaccinare, bolile dezvoltate ulterior şi chiar deces, instanţele franceze s-au raportat diferit la circumstanţele litigiului. Ca atare, acţiunea s-a plimbat mai mulţi ani prin instanţe franceze, ajungând după decesul reclamantului, prin intermediul moştenitorilor acestuia, la Curtea de Casaţie din Paris.

Din cauza inexistenţei unei practici unitare în materie de probaţiune, Curtea de Casaţie din Paris a decis să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE trei întrebări preliminare.

Prima dintre acestea avea următorul cuprins: „Articolul 4 din Directiva 85/374 se opune, în domeniul răspunderii laboratoarelor farmaceutice pentru vaccinurile pe care le produc, unui mod de probă potrivit căruia instanţa de fond, în exercitarea puterii sale suverane de apreciere, poate considera că elementele de fapt invocate de reclamant constituie prezumţii grave, precise şi concordante, de natură să dovedească defectul vaccinului şi existenţa unei legături de cauzalitate între acesta şi boală, în pofida constatării că cercetarea medicală nu stabileşte o legătură între vaccinare şi apariţia bolii?”.

Producătorul vaccinului este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său

Prin Hotărârea din 21 iunie 2017, CJUE a precizatã că un regim probatoriu bazat pe prezumţii grave, serioase şi concordante nu se opune art. 4 din Directiva 85/374/CEE, întrucât o raportare exclusive la o cercetare medicală insuficientă ar face imposibil de exercitat dreptul reclamantului la despăgubire şi, în acelaşi timp, ar determina ineficienţa art. 1 al Directivei menţionatã (“Producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său”).

Curtea a reţinut că în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Directiva 85/374/CEE, “un produs are defecte atunci când nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta în mod legitim, ținând seama de toate împrejurările, printre care prezentarea produsului, utilizarea căreia îi este destinat în mod rațional produsul și momentul punerii în circulație a acestuia” şi a precizatã că “această evaluare trebuie efectuată din perspectiva așteptărilor legitime ale populației”.

Mai mult, CJUE a subliniat, la paragraful 43 din Hotărâre, că instanţelor naţionale le revine obligaţia de a garanta că „aplicarea concretă a regimului probatoriu menţionat nu conduce nici la încălcarea sarcinii probei instituite prin articolul 4 al Directivei 85/374/CEE, nici la afectarea efectivităţii regimului răspunderii instituit prin aceasta”.

Dovezile ştiinţifice nu au puterea exclusivă de a forma convingerea instanţei

Curtea a mai arătat că instanţa naţională este în măsură să constate dacă circumstanţele de fapt prezentate de reclamant sunt de natura unor prezumţii grave, serioase şi concordante şi dacă satisfac sarcina probei (paragraf 27 – „Modalităţile naţionale de administrare şi de apreciere a probei nu trebuie să fie de natură să aducă atingere nici repartizării sarcinii probei astfel cum este prevăzută la art. 4 din această directivă, nici, mai general, efectivităţii regimului răspunderii prevăzut de directiva menţionată sau obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii prin intermediul acestuia”; paragraf 32 – o limitare a tipului de probe admisibile ar fi contrară necesităţii de a se asigura „o justă repartizare a riscurilor inerente producţiei tehnologice moderne între persoana prejudiciată şi producător”.

Cu alte cuvinte, CJUE a spus că dovezile ştiinţifice nu au puterea exclusivă de a forma convingerea instanţei şi că este necesar ca magistraţii care se pronunţe în astfel de litigii sunt obligaţi să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, adică de prejudiciile suferite de orice reclamant care a utilizat un produs medical reclamat ca fiind defect.

Cât priveşte cea de-a treia întrebare (“În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 4 din Directiva 85/374/CEE trebuie interpretat în sensul că dovada, aflată în sarcina persoanei prejudiciate, a existenţei unei legături de cauzalitate între defectul atribuit unui vaccin şi prejudiciul suferit de aceasta poate fi considerată ca fiind prezentată numai în cazul în care această legătură este stabilită în mod ştiinţific?”), CJUE a apreciat că nu mai este necesar să ofere un răspuns având în vedere opinia oferită la prima dintre întrebările preliminare.

Hotărârea CJUE în cauza C‑621/15 este extrem de utilă persoanelor care ulterior vaccinării au suferit prejudicii de sănătate. În primul rând pentru că a adus clarificări cu privire la sarcina probei în materie medicală, prin recunoaşterea mijloacelor la îndemâna persoanelor prejudiciate, interesate în obţinerea de despăgubiri. În al doilea rând pentru că aceastã contribuie major la soluţionarea litigiilor similar într-un timp rezonabil, în condițiile în care acceptarea cercetărilor medicale ca fiind singura modalitate de probă ar fi condus la procese foarte lungi şi costisitoare pentru reclamanţi.

În acest context trebuie precizat că anterior acestui Hotărâri a CJUE, mai ales în domeniul farmaceutic, în lipsa unor cercetări medicale adecvate şi a unui consens ştiinţific pacienţii nu aveau nicio resursă la dispoziţie pentru a dovedi că un produs medical este defect şi că a generat un efect secundar grav ca urmare a administrării acestuia, ceea ce făcea imposibilă stabilirea răspunderii producătorului sau a Statului care a permis punerea pe piaţă a unui produs medical neconform.

Zeci de mii de români au suferit reacții adverse grave după vaccinul anti Covid

Oficial, peste 41.000 de românii au suferit reacţii adverse grave în urma vaccinării. Insă numãrul vaccinaţilor care au suferit prejudicii este mai mare. De morţile subite nu vorbeşte nimeni.

In ciuda asigurărilor oferite de autorităţi că vaccinul COVID-19 este “sigur şi eficient”, datele oficiale furnizate de Comitetul Naţional de Coordonare a Activităţilor privind Vaccinarea împotriva Covid-19 (CNCAV) arată că în intervalul 27 decembrie 2020 – 31 decembrie 2021 peste 41.486 de persoane vaccinate au suferit reacţii adverse grave. Cifra raportată de CNCAV nu este însă una reală, ţinând cont de faptul că alte câteva sute de mii de românii care au suferit reacţii adverse nu au fost raportaţi. Mai mult, statisticile oficiale ale CNCAV nu oferã nicio legătură directă de cauzalitate între decesele subite ale unor persoane vaccinate şi vaccinurile puse pe piaţă.

Astfel, în contextul discuţiilor tot mai aprinse privind controversele legate de siguranţa vaccinurilor, posibilitatea antrenării răspunderii juridice a producătorului de vaccin, a Statului Român sau a medicului care a efectuat vaccinarea fără să ţină cont de istoricul medical al pacientului a început să prindă contur. Cu toate acestea, majoritatea românilor care au suferit prejudicii de sănătate în urma vaccinării nu cunosc Hotărârea CJUE şi nici faptul că Directiva 85/374/CEE adoptată în anul 1985 este transpusă pe plan intern prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

In prezent, ţinând cont de apariţia în mass-media a tot mai multor informaţii privind efectele nocive ale vaccinării, dar şi de existenţa Deciziei CJUE, s-ar putea ca în România să asistăm la un val de procese intentate de vaccinaţii care au suferit reacţii adverse. Aceasta deoarece Hotărârea CJUE (n.r. – care trebuie obligatoriu transpusă în jurisprudenţa naţională), orice persoană prejudiciată care introduce o acţiune nu va mai trebuie să facă dovada existenţei vinovăţiei producătorului, ci va trebuie să demonstreze că o legătură de cauzalitate între reacţiile adverse suferit post-vaccinare.

Însă, pentru că trăim în România şi am văzut interesele economice majore cu privire la vaccinare, este de aşteptat ca cei care reclamă să întâmpine unele dificultăţi în dovedirea relaţiei de cauzalitate dintre deficienţa vaccinului reclamat şi producerea prejudiciului, asta din cauză că producătorii de vaccin au plătit efectuarea a numeroase “studii medicale” care conţin “dovezi” contradictorii de respingere a unei legături cauzale între vaccin, afectarea sănătăţii umane post-vacinare şi chiar deces.

Totuşi, în cazul în care vor fi sesizaţi cu asemenea speţe, magistraţii trebuie să înţeleagă că atunci când instanța de fond este sesizată cu o acțiune prin care se solicită stabilirea răspunderii producătorului unui vaccin pentru un pretins defect, ei pot considera că în pofida constatării că o cercetare medicală nu stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și anumite reacții advere, apariția unei boli, anumite elemente de fapt invocate de orice reclamant constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă.