Ce limbă vorbea Ștefan Cel Mare. Explicațiile unui cercetător local

O scurtă incursiune prin istorie și câteva informații esențiale venite din sursă sigură cu privire la domnitorul Ștefan Cel Mare și limba vorbită de el. Ca multe altele, și acest subiect a fost politizat prin falsificare, susține un cunoscut profesor de istorie și scriitor din Botoșani, Constantin Cojocaru, stins de curând.

Din cauza jafurilor și a stăpânirii mongole de la 1241, teritoriul de la est de Carpați era foarte puțin locuit. Cronicarul Grigore Ureche arată în scrierile sale cum s-a format Moldova, dincolo de venirea unor familii nobiliare din Maramureș (Dragoș, Bogdan…), și a câteva sute de familii românești de pe domeniile lor prin colonizare masivă de sute de sate de dincolo de Carpați în general.

“Au descălecat întâi sub munte, mai apoi adăogindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât (oprit – nota noastră), ce s-au întins până la Nistru și până la mare… Românii câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureșu, de la un loc sunt cu moldovenii, români, și cu toții se trag de la Rîm (Roma)”. Dovada sunt nume precum Bejenaru, Ungureanu, Țurcanu, Mocanu, Munteanu, Ardeleanu…. Deci, la origine îndepărtată, istoric, majoritatea basarabenilor sunt ardeleni și maramureșeni, arată Prof. Constantin Cojocaru, un cercetător pasionat al istoriei locale, potrivit Timpul.md.

La rândul lui, Miron Costin scrie în letopisețul său că „până astăzi, acelaşi nume de român este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei. Un alt nume ei înșiși nu au primit între dânșii niciodată”. Era, desigur, înainte de propaganda rusească, spune profesorul de la Iași.

Eruditul Dimitrie Cantemir scrie și el că ‘’Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre, nici moldovenească, ci românească”.  Deci, astfel s-a realizat o unitate de limbă de-o parte și de alta a Carpaților, din Transilvania supusă exploatării dure maghiare curgând râuri de români și în Muntenia (este  și cazul descălecării aici a legendarului Negru Vodă). 

Drept urmare și popoarele europene știau de românitatea moldovenilor, și țara lor, alături de Muntenia, Moldova fiind numită și ea adesea drept o Valahie. Chiar Ștefan cel Mare în două documente s-a autodefinit domnul Țării Românești a Moldovei (Moldovlahiei / 10 mai 1466 donație la Muntele Athos și în Tetraevangheliarul de la Humor- 1473).

Limba veche slavă din cancelaria Moldovei și biserică, venită de la vecinii bulgari și sârbi, limbă moartă (la fel la polonezi, slavi, ce foloseau antica latină) nu era cunoscută de populație, care vorbea româna veche, după cum popoarele continentului limbile lor arhaice, de atunci.

După informațiile venite din partea cercetătorului dr. Valentin Constantinov de la Institutul de Istorie al Academiei Republicii Moldova cu ocazia depunerii jurământului de vasalitate regelui Poloniei, la Colomea în Pocuția (1485), cronica regală a consemnat că domnul de la Suceava l-a depus în limba valahă, ulterior fiind tradus în latină.

Descriind lupta de la Șcheia, din martie 1486, în cronica Polnoe Sobranie Ruskih Letopisei (în colecția completă a Letopisețelor Rusești, tomul 32, Letopisețul lituanian, Moskova, 1975, pag. 94) se afirmă că …Ștefan le-a strigat la ai săi în limba valahă (română). Peste ani, la prima relație românească cu rușii, prefigurând parcă ce va urma, când fiica sa Elena și fiul ei sunt uciși la Moskova, ea era numită …Olena Voloșanka (româncuța, nu moldoveanca). Și exemplele sunt multe…

În 2012. a fost descoperit și manuscrisul lui Liborius Necker, secretarul general al Ordinului Teuton care a participat direct la conflictul moldo-polonez din 1497. Acesta, fiind contemporan cu Ștefan cel Mare, îl consideră valah, adică român, pe domnitorul Moldovei.

CONCLUZIA, Ștefan cel Mare se considera român și vorbea românește. Și punct falsificărilor, a mai precizat regretatul profesor Constantin Cojocaru de la Iași.