Ungurii explică imposibilul! Cum a ajuns economia românească să o depășească pe cea maghiară

Presa din Ungaria scrie tot mai des că economia românească a depășit-o pe cea maghiară ceea ce pentru Budapesta părea ceva imposibil de realizat.

Publicația Nepszava susține că în 2022, costul forței de muncă din România a fost ceva mai mic decât în Ungaria, însă ritmul de creștere este mai mult decât dublu. ”Cu alte cuvinte, România poate ajunge în curând din urmă și în acest domeniu. Ceea ce nici nu ar fi surprinzător, deoarece – tot conform datelor Eurostat – consumul românesc pe cap de locuitor l-a depășit deja pe cel al ungurilor, în 2021. Adică, românii trăiesc deja mai bine decât ungurii”, a spus publicația.

Într-un material foarte amplu, publicația maghiară Piaces Profit explică pentru cititorii săi cum de s-a ajuns aici, făcând un adevărat tur de forță prin istorie, concluzia fiind că realitatea nu ar trebui să ne surprindă.

În primul rând, spre deosebire de oamenii needucați care încă trăiesc în amintirile de la sfârșitul anilor 80 în starea lor destul de deplorabilă, este important de subliniat: nivelul general de dezvoltare al României a fost întotdeauna mult mai apropiat de Ungaria în ultimul secol și jumătate decât falsa impresie a falsei supremații culturale maghiare, susține Piaces Profit.

Este un fapt puțin cunoscut, dar asta îl face cu atât mai valabil: deja în ultimele decenii de dualism austro-ungar, Bucureștiul era considerat Parisul Orientului, fiind capitala familiei conducătoare germane (Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură laterală a dinastiei imperiale germane la acea vreme). La începutul secolului trecut, capitala României și orașele-port de coastă ale Mării Negre din zona sa de captare erau recunoscute ca metropole culturale, economice și financiare ale Europei, ca opriri importante pe rutele comerciale dintre Rusia și Turcia. 

Până la începutul secolului, aceste centre de urbanizare au concurat în toate privințele cu rezultatele dinamicii traiectoriei de dezvoltare ale Budapestei, Aradului sau orașului Subotica contemporane, datorită minunățiilor arhitecturale Art Nouveau, a rezultatelor modernizării și efectului radiant al vieții lor teatrale. 

”Poate ne amintim din studiile noastre literare că tatăl lui József Attila, un muncitor în construcții rămas pe jumătate orfan, și-a lăsat familia în urmă când s-a mutat din Ungaria dualistă la București în căutarea unor oportunități de muncă disponibile. Ceea ce demonstrează că în acea epocă capitala românească era capabilă să exercite o atracţie economică chiar şi pentru o parte din populaţia maghiară. Este important de remarcat faptul că, în timp ce – în cuvintele lui Ady – sute de mii de oameni au părăsit țara noastră pentru Lumea Nouă în acea perioadă, în acea perioadă populația României nu a fost redusă dramatic de niciun val de emigrare”, scrie publicația maghiară

După Primul Război Mondial, care poate fi pus pe seama propriei sale diplomații de succes, România a manevrat în cele din urmă spre partea învingătoare, în urma încheierii tratatului de pace de la Trianon (presa maghiară folosește termenul de ”decret”), care i-a asigurat teritorii gigantice, a dobândit o importantă bază industrială de materie primă și un fond agricol, care, grație resurselor suplimentare, a putut parcurge un traseu semnificativ – continuu – de modernizare până la al Doilea Război Mondial. 

Producția la scară largă a multor echipamente industriale și linii de mașini ”jefuite de invadatorii români care au intrat în țara noastră pentru a învinge Republica Sovietică Maghiară” a contribuit evident la dinamica vizibilă de dezvoltare. Țara din sud-estul Europei, care creștea rapid în epocă – datorită votului universal în rândul populației masculine, avea un sistem mult mai democratic decât Ungaria la acea vreme -, a creat cea mai importantă industrie petrochimică din Europa la acea vreme în cele mai înapoiate zone din regat. Pe lângă aceste resurse, dezvoltarea României a fost atribuită în mare parte potențialului de modernizare al marilor orașe maghiare (de exemplu Arad, Brașșov, Cluj-Napoca, Timișoara) situate în Ardeal.

Publicația maghiară susține că România a demontat cu succes ocupația nazistă care viza integrarea instalațiilor industriei petroliere românești în economia militară germană, și a reușit să păstreze Ardealul după cel de-al doilea război mondial datorită reușitei eforturilro sale de a trece de partea Aliaților, care s-au dovedit a fi de succes. construcție”. 

Cu alte cuvinte, România și-a pierdut doar temporar resursele de materii prime pe fondul expansiunii teritoriale a celui de-al Treilea Reich. În plus, faptul că infrastructura Bucureștiului a supraviețuit nevătămată celui de-al doilea război mondial, spre deosebire de Budapesta, care a fost asediată de câteva luni, poate fi evaluat ca un beneficiu semnificativ al succeselor diplomatice și militare ale României. În plus, sarcinile de despăgubire ale României au fost mult mai uşoare decât cele ale Ungariei, care era la cheremul învingătorilor din toate punctele de vedere, susține publicația maghiară.

În timpul războiului rece, România, care se industrializa rapid, la fel ca și Ungaria, a avut – poate în mod surprinzător – multă vreme relații deosebit de libertare față de relațiile predominante în tabăra de Est. Chiar și în perioada stalinistă s-a înființat provincia autonomă maghiară, în cadrul căreia s-a realizat autodeterminarea relativă teritorială a maghiarilor minoritari din punct de vedere cultural. În această perioadă, instituțiile de cultură și de învățământ superior, care mai există mai mult sau mai puțin în limba maghiară, au apărut în toată Transilvania. Autonomia a fost desființată după moartea lui Stalin, dar instituțiile sale (produse de presă minoritare, edituri de carte, teatre, facultăți universitare) au continuat să existe. 

Tendința politicii culturale liberale a durat până la începutul până la mijlocul anilor 1970. În prima jumătate a domniei sale, Ceaușescu, coborât în ​​memoria istorică ca un dictator sângeros, și-a câștigat o imagine deosebit de favorabilă în Occident tocmai datorită politicii sale culturale liberale, în urma căreia dictatorul a transformat România într-un fel de insulă francofonă, cel puțin în ceea ce privește imaginea occidentală a regimului. Percepția favorabilă a României dincolo de Cortina de Fier a fost întărită și mai mult de retragerea rapidă a forțelor de ocupație sovietice din România, precum și de refuzul ferm de a participa la intrarea trupelor Pactului de la Varșovia la Praga în 1968, precum și de dinamica spectaculoasă a investițiilor industriale și infrastructurale și șirul de succese sportive de renume mondial. În această perioadă, secretarul general al partidului român era considerat o vedetă celebrată a cercurilor culturale anglo-saxone și francofone.

Întorsătura retrogradă a politicii românești a fost declanșată în special de strategia de relaxare a puterilor NATO, în cadrul căreia acoliții central-europeni ai Uniunii Sovietice au fost supuși eforturilor lor conștiente de a se îndatora. Îndatorarea fatală în valută a Bulgariei, Poloniei, Ungariei și chiar Iugoslaviei, care a întărit tabăra neangajaților, dar care este încă incontestabil socialistă, a presupus din punct de vedere juridic liberalizarea sistemelor. 

Amintirile epocii Ceaușescu, considerată a fi ultimul regim stalinist din Europa, sunt în mare parte din această perioadă retrogradă pentru generațiile maghiare active de astăzi. Desecretizarea informațiilor legate de mulțimile urbane care făceau coadă la pâine în zori, de lipsa permanentă a medicamentelor din spitale, de ororile distrugerii satelor din Transilvania, de multitudinea de povești de groază care au ieșit la iveală pe baza relatărilor emigranților care au fost expuși la hărțuirea și abuzurile continue ale Securității îi ajută pe cei care să scrie despre perioada respectiv.

În ceea ce privește principalele sale trăsături, s-a format în decurs de câțiva ani un regim asemănător RDG-ului vremii, ale cărui condiții de structură economică relativ modernă au fost ascunse de caracteristicile extrem de represive ale regimului. Spre deosebire de epocile maghiare și iugoslave, care la suprafață par spectaculos occidentale, nivelul de dezvoltare economică al căror regimuri era de fapt mult mai înapoiat în comparație cu virulenta vitrină tehnică vizuală de pe insulele marilor orașe și în locațiile frecventate de turiştilor.

Schimbările retrograde perceptibile la nivelul politicii culturale și de naționalitate s-au răspândit rapid și în sistemul economic. Structura economică axată anterior pe export a început brusc să capete caracteristicile specifice autarhiei induse de import. Din ce în ce mai mult, autosuficiența a ajuns în centrul lumii gândirii planificării economice, obiectiv căruia toate proiectele de industrializare și dezvoltare a agriculturii erau subordonate de puterea domnitoare. 

Secretarul general al partidului, căruia îi plăcea să se numească dirijor – percepând pericolele pentru regimul expunerii politice inerente datoriei în dolari – a decis că va rambursa împrumuturile acumulate puterilor occidentale într-un ritm forțat. Ca urmare a acestei aspirații, societatea românească a trebuit ulterior să se mulțumească cu un nivel de trai mult sub nivelul general de dezvoltare al țării – amintind uneori de condițiile din Africa neagră. 

Pentru marea majoritate a poporului român, o serie de întreruperi zilnice a aprovizionării a fost ponderea acestora de la mijlocul anilor ’70 până la schimbarea regimului. Criza economică internă gravă indusă artificial, care poate fi comparată doar cu condițiile interne ale Uniunii Sovietice la sfârșitul anilor douăzeci și începutul anilor treizeci, a servit în principal scopurilor de export în perioada de glorie a stalinismului. Pentru că țara ardea în febra achiziționării de valută străină cu orice preț și, în același timp, a deținerii convulsive a valutei din cauza obligației voluntare de a îndeplini cât mai curând povara serviciului datoriei. Eviscerarea conștientă a economiei naționale românești a dus la hibernarea țării. Ca o consecință a sărăcirii masive organizate de sistemul guvernamental, revoluția română din ’89 poate fi văzută chiar ca o revoltă a foamei, după care România și-a început viața independentă ca o țară industrială moderat dezvoltată, fără practic nicio datorie națională în valută. 

În Ungaria, în deceniile de kádárism, s-a acumulat una dintre cele mai mari datorii naționale pe cap de locuitor din lume, în timp ce România și-a plătit practic datoriile în valută. Rata de recuperare din România, care are o tendință mai mare decât rata maghiară, poate fi atribuită în principal nivelului vădit moderat al ratei datoriilor, mai ales pe lângă afluxul de capital de lucru care a crescut de la sfârșitul anilor 1990. În timp ce Ungaria – cu excepția perioadei mai favorabile în acest sens de la începutul mileniului – reproduce ciclic o serie de crize noi și noi ale datoriilor în funcție de costurile actuale ale refinanțării în masă a datoriilor, astfel încât cea mai bună parte a acesteia resursele publice sunt consumate de propriul serviciu al datoriei încă din anii 1970, România își poate concentra toate resursele pe recuperarea din urmă.

Deși politica de substituție a importurilor din anii 1980 a avut multe dezavantaje – în principal în ceea ce privește lipsa consumului de zi cu zi și a bunurilor publice – aplicarea practică a acestei școli de economie împotriva curentului mainstream a avut totuși beneficii în ceea ce privește dezvoltarea industrială. Ca urmare a generării constante a tendinței de industrializare, care a fost împinsă la extrem – și a arătat puternic semnele autarhiei – după schimbarea de regim, sectorul corporativ deținut intern a devenit capabil să construiască relații cu furnizorii cu centrele locale de producție ale multinaționalelor,. companii într-o proporţie mult mai mare faţă de performanţele capitalului naţional al Ungariei în acest domeniu. Cu alte cuvinte, problema naturii extrem de duale a economiei interne nu a tensionat structura economică românească după cum a făcut-o pe cea maghiară.

În conformitate cu cele de mai sus, principala explicație a dinamicii de recuperare din urmă din România, determinată de sosirea continuă a capitalului de lucru (ISD) francez și italian, care a afluat într-un ritm crescut de la începutul mileniului, precum și de giganticele remitențe valutare ale maselor de salariați care au emigrat în scop de angajare în timpul ultimului recensământ, se regăsește în rata de îndatorare scăzută, al cărei nivel, nici în perioada crizei COVID, nu a depășit nivelul de 50 la sută măsurat ca proporție din produsul național brut (la acea vreme, raportul relevant al PIB-ului maghiar era de o ori și jumătate mai mare decât acesta).

Pentru a spune simplu, România și-a putut permite datorii mari de cont curent și deficite de comerț exterior crescânde în ultimele decenii, pentru că avea loc destul de mult pentru îndatorare. Mai mult, în cazul României, masa datoriilor acumulate după 1990 nu a mai fost risipită de o țară care finanța monștri corporativi socialiști de stat, ci o economie capitalistă mult mai eficientă. Datorită acestei posibilități de atragere a fondurilor externe, România a compensat rapid decalajele de infrastructură acumulate în deceniile de restricții, iar ca urmare a acestei perioade de modernizare, înapoierea cândva legendară a sistemelor sale de transport a devenit acum extrem de relativă în comparație regională. 

Rata de dezvoltare este evidențiată, printre altele, de date conform căreia lungimea totală a liniei rețelei de metrou din București, care acoperă cel mult jumătate din capitala Ungariei, este în prezent dublă față de Budapesta. De asemenea, țara a făcut progrese semnificative în domeniul dezvoltării autostrăzilor în ultimul secol: conform rapoartelor KSH, România avea o rețea de drumuri expres de 920 de kilometri în 2020, ceea ce reprezintă de peste patru ori lungimea rețelei de 228 km în 2005.

Este important de menționat: pe lângă sectorul de stat, ca ceilalți doi principali deținători de venituri ai economiei naționale, stocul de datorie al segmentelor rezidențiale și corporative nu a fost clasificat drept flagrant la nivel european, astfel încât bonitatea niciunuia dintre aceste sectoare au fost zdruncinate fatal în ultimii un an și jumătate. În perioada schimbării sistemului, în ciuda dezvoltării sale relative, România, care reprezenta cel mult 50-60 la sută din nivelul general de dezvoltare al Ungariei, a produs o creștere a PIB mai rapidă decât Ungaria datorită acestui fapt.

Analiza din publicația maghiară se duce și dincolo de sistemul economic. De exemplu, sistemul de suprastructură politică românească – după ce modelul semiprezidenţial francez a avut o influenţă semnificativă asupra acestuia datorită influenţei culturale francofone – are puternice garanţii instituţionale. Din această cauză, în cadrul ei predomină separarea ramurilor puterii, iar în el apar toate beneficiile sistemului de control și echilibru. În plus, ofițerii superiori înalt pregătiți ai armatei, care a avut o puternică orientare atlantistă de la aderarea la NATO, au un rol important de jucat în menținerea performanței de modernizare, precum și birocrația superioară care controlează administrația de stat – care are și o orientare occidentală. 

În România, inteligentia este surprinzător de autonomă și corespunzător influentă, așa cum este presa definită de aceasta, iar independența justiției predomină și la nivel practic de zi cu zi (vezi funcționarea cu succes a DNA, procuratura anticorupție, celebră pentru măsurile sale anti-mafie asemănătoare raidului, în ultimul deceniu și jumătate). 

În plus, publicația maghiară consideră că este oportun să menționeze că datorită independenței românești în cele din urmă revoluționare, etosul anilor schimbării de regim s-a păstrat mult mai mult în conștiința colectivă a majorității sociale românești tradițional anti-ruse decât în ​​clasa de mijloc maghiară socializată în apa stătătoare a socialismului încă predominant nostalgic pentru condițiile sale. Importanța faptului că România, tocmai datorită locației sale strategice, este prioritatea numărul unu a Americii în ceea ce privește bazele și centrele comerciale de pe litoralul Mării Negre, nu poate fi subliniată, iar aceste capacități românești existente sunt considerate un factor cheie împotriva fenomenului deosebit de virulent de astăzi: politica expansionistă a Rusiei.

De la schimbarea regimului, Ungaria a ajuns din urmă Grecia și Portugalia în ceea ce privește valoarea absolută a PIB-ului, care au stagnat de mult timp din cauza crizei profunde a datoriilor. Acest rezultat extrem de relativ obținut la ultimul recensământ – în principal datorită performanței realizate în enclavele de export ale companiilor multinaționale care operează pe plan local – poate fi considerat pozitiv din perspectiva perspectivelor favorabile de schimbare a sistemului. Între timp, România – cu o ușoară exagerare – a făcut un salt civilizațional și a devenit stat central-european, separându-se definitiv de zona de criză balcanică.