Fortul 13 Jilava – temnița ororilor

La Jilava există două penitenciare: cel în care viețuiesc deținuții de azi și Fortul 13, lagărul de exterminare al elitei românești în perioada 1945-1965. O vizită aici este o lecție de istorie în sine. Zidurile scorojite, scârțâitul înfricoșător al porții de la intrare, uniforma ponosită a foștilor deținuți, zăngănitul greoi al lanțurilor – toate îți vorbesc, pe limba lor, despre grozăviile petrecute în fort. Comunismul îți revine instant în memorie.

Bâte în cap, în semn de bun venit

Poarta de fier mare și grea s-a deschis înaintea noastră cu un scârțâit jalnic și… gata! Pătrundem în curtea interioară a vechii temnițe. Pe stânga, printre bălăriile mai înalte decât statura unui om, întrezărim zidurile fostei închisorii Jilava pentru femei, azi o ruină nevizitabilă. Pe dreapta și pe stânga, două șiruri de panouri dau mărturie despre oamenii care au trecut prin infernul numit Fortul 13 Jilava, în anii grei de comunism. Ghidul ne informează că suntem în ceea ce se numea odată ”Secția”. Deținuții politici care soseau la Jilava erau așezați aici în coloană și traversau un tunel alcătuit din gardieni înșirați pe două părți și înarmați cu bâte, lopeți, pari etc., care-i loveau pe noii veniți cu toată puterea, în cap, în spate, la mâini și picioare. Era un fel de ”Bun venit!”.

Fortul 13, un sistem de exterminare

Inițial, Fortul 13 nu a fost destinat spre a fi închisoare, ci ca să-i apere pe români de turci. După instaurarea comuniștilor la putere, din loc de apărare fortul a ajuns un loc de exterminare a oponenților regimului. Din 1944 şi până în 1964, la Jilava și-au executat pedeapsa atât deţinuţii de drept comun aflaţi în curs de judecare sau condamnaţi, cât mai ales deţinuţii politici, cei condamnaţi pentru „infracţiuni contra securităţii”, „criminalii de război, trădătorii de patrie”, membri ai partidelor istorice, legionari, spioni, clerici, intelectuali care s-au opus orânduirii comuniste. Între ”mari criminali de război” s-au numărat mareșalul Ion Antonescu (fost prim-ministru), Mihai Antonescu (fostul ministru de externe), Gheorghe Alexianu (fostul guvernator al Transnistriei 1941-1944) și generalul Constantin (Piki) Vasiliu (fostul șef al Jandarmeriei Române din anii ’40). Ei au fost executați lângă fort, în așa numita Vale a Piersicilor sau Valea Plângerii. La Jilava au fost încarcerate numeroase personalități politice, istorice și culturale interbelice, între care: Corneliu Coposu, Octav Bjoza, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pastorul Richard Wurmbrand, monseniorul Vladimir Ghika, jurnalistul Radu Lecca.

„Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine!”

Pe un perete, un deținut a scris un mesaj păstrat și astăzi: „Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine!” ”Nu era un îndemn doar pentru ca deținuții să se apere de frig”, ne lămurește ghidul, ”ci un sfat pentru ca încarcerații să reziste mai bine bătăilor cu ranga, lanțul și cine mai știe ce alte unelte de tortură folosite de gardieni. Paiele îi fereau de loviturile directe la oase și alte organe importante”.

Pătrundem într-o celulă în care se mai păstrează paturile suprapuse, cu câte două etaje fiecare. Două tinete, una pentru spălat, alta pentru nevoile fiziologice completau mobilierul și așa sumar. În celulele cu 14 paturi stăteau adesea chiar mai mult de 50 de deținuți odată. Dormeau câte trei-patru în paturi extrem de înguste și insalubre. Deținuții aveau o regulă: noi sosiți dormeau direct pe jos, adică „la şerpărie”, iar pe măsură ce se elibera un loc, deţinutul ”avansa” în pat, apoi la etaj. Dacă mai apuca să trăiască, evident! Supraglomerarea, tortura, bătăile, lipsa hranei, absența luminii, temperaturile scăzute, ploșnițele, păduchii și lipsa aerului provocau decesul multor condamnați. De pildă, în 1951, în urma evadării a doi deținuţi, abominabilul Nicolae Moromete, comandantul penitenciarului la cel moment, a ordonat ca ferestrele celulelor să fie închise cu obloane și bătute în cuie, pentru a nu mai putea fi deschise. În primele 4-5 săptămâni de la luarea noii măsuri, trei deținuți au murit asfixiați într-una dintre camere, iar din cauza lipsei de aer toți deținuții aveau corpul acoperit cu pete roșii.

În afară de lipsa aerului și  a luminii, întemnițații sufereau și de o foame cumplită. Hrana era puțină și proastă, compusă dimineața din terci de mălai și nițel zahăr, la amiază o zeamă lungă și nedefinită – în cel mai fericit caz avea boabe de orz și frunze de varză. Adeseori, în zeamă pluteau chestii scârboase – organe genitale de animal, mațe, dinți și ochi de miel sau vacă, toate doar pe jumătate fierte. Seara, condamnații primeau o fiertură de orz decorticat.

În Camera neagră

Străbatem holuri înfricoșător de lungi și slab luminate, iar la un moment dat ajungem în Camera 16 sau Camera neagră. O celulă subterană, fără ferestre și cu pereții din beton, vopsiți în negru, pentru a fi și mai sinistră. Încăperea a servit ca depozit de muniție, înainte de transformarea fortului în închisoare. Apoi a fost locul de tortură pentru deținuții considerați recalcitranți. Fiind fără ferestre, de aici nimeni nu le putea auzi plânsul și tânguirea. Temperatura ajungea sub 0ͦ C, iar prin tavan se scurgea apa de la ploi și inunda camera. Condamnații stăteau goi, într-un amestec de mâl și apă prin care mișunau tot soiul de vietăți iubitoare de întuneric – gândaci, șobolani. Nu trebuia să faci mare lucru pentru a ajunge în acest loc sinistru.

Când intrau în Camera neagră, deținuții stăteau ciorchine la ușă. Nu aveau curajul să o exploreze și să vadă cât de lungă este. Întunericul adânc le dădea impresia că e infinită. Ca să înțelegem, custozii de azi ai Fortului sting luminile. Bezna care s-a lăsat ne amuțește pe loc pe toți cei prezenți. Camera neagră aproape că ne strivește prin liniștea-i apăsătoare. Totul durează numai câteva clipe, dar pare o veșnicie.

Trecutul și suferința nu trebuie uitate. Altfel, riscăm să se repete. Păcat că Fortul 13, deși e amenajat spre a putea fi vizitat, ba e declarat și monument istoric, nu a devenit, încă, un muzeu. Ministerul Culturii ar putea face mai multe și în acest sens.