De-ale Puterii: Taxa care îți dă voie să încalci legea

Era seara de Revelion, acum nişte ani, şi eram pedestru pe Magheru, în centrul Bucureştilor. Părea că, odată cu mine, cam toată populaţia oraşului voia să petreacă Anul Nou acolo. Doar că prea mulţi erau în maşinile personale.

Niciodată nu am văzut atâtea maşini stând bară la bară, iar giratoriul de la Universitate era înconjurat de cinci sau şase cercuri de maşini care stăteau.

Teoretic, oricine era în maşină era condamnat să spună bun-venit anului nou acolo. Practic, eram şi suntem în România. Oamenii au început, în disperare de cauză, să îşi lase maşinile pe banda de lângă trotuar, cea pentru autobuze. Să fim serioşi, autobuzele, dacă or fi fost pe traseu, erau pe undeva pe la Tineretului sau Dorobanţi, blocate în marea de maşini.

            Aici, când şi-au parcat maşinile pe banda din dreapta, s-au izbit de opoziţia agenţilor de circulaţie, căci erau şi ei acolo, neputincioşi ca un vâslaş cu o scobitoare într-o barcă. Iar agenţii nu puteau decât să ameninţe cu amenda pentru parcare în loc nepermis.

            Dialogul la care, jur, am fost martor, a fost cam aşa:

            Poliţistul de la circulaţie:

            ― Dacă parcaţi maşina aici, vă adresez proces-verbal pentru parcare în loc nepermis!

            Contribuabilul parcator în loc nepermis:

            ― N-ai decât! Mă duc să fac Revelionul, nu mai pot eu de ăia 500 de lei amendă!

            Şi, în consecinţă, omul şi-a lăsat maşina, imitat imediat de alţi vreo zece (pentru că unirea face puterea) şi a plecat în treaba lui de petrecăreţ de Revelion, laolaltă cu familia. Urmându-i exemplul, am plecat şi eu pedestru, lăsând agentul de circulaţie să scrie procese-verbale. Şi, dacă nu a primit alt ordin, poate şi acum mai scrie pentru toate maşinile parcate atunci de-a lungul marelui bulevard.

            La început amenda, mai ales de când omenirea a inventat moneda, a fost un mijloc de a asigura respectarea legii.

            În vremuri străvechi, înainte de inventarea banului, când oamenii încălcau legea, bună sau strâmbă, aia care era, păţeau rele. Adică erau puşi la stâlpul infamiei, sau mutilaţi cu fierul roşu sau tăierea diferitelor părţi ale corpului, sau ucişi (cică executaţi).

            Încălcările legilor mai erau, dar probabil mai puţine, că pedepsele se refereau la însuşi trupul omului, adică lucrul cel mai scump lui. Iar omul respecta legea de frică.

            Pe urmă, stăpânirea, oricare o fi fost ea, a zis: Da’ stai, frate, că şi banii voştri sunt buni! Că noi oricum suntem proşti gospodari şi dăm în faliment, iar taxele nu le mai putem creşte că vă răsculaţi. Uite, facem aşa: dacă încălcaţi legea, plătiţi amendă!

            Şi oamenii care încălcau legile au început să plătească amenzi, şi nu au mai fost ruşinaţi la stâlp, nu le-au mai fost tăiate mâinile, nu au mai fost înfieraţi pe obraji şi nici nu au mai fost spânzuraţi. Amenzile erau mari, şi odată ce încălcai legea şi plăteai amenda, începeai să îţi pui serioase întrebări despre cum vei trece iarna care vine, că amenda îţi cam golea rău buzunarul. Şi te gândeai de multe ori dacă mai încalci legea altă dată.

            Atunci când a intervenit civilizaţia aşa cum o ştim acum, a crescut nivelul de trai, au apărut economiile şi apoi averile tot mai mari. Iar amenzile, sub presiunea opiniei publice, au devenit tot mai insignifiante în comparaţie cu puterea financiară a contravenientului (aşa cum s-a văzut în exemplul cu care am început). Pentru că a da bani azi nu înseamnă să devii brusc sărac, ci să nu o mai duci atât de bine, ceea ce e inacceptabil în societatea în care ni se spune că merităm orice, oricând, oricât.

            Prin urmare, definiţia iniţială a amenzii, de instrument care să bage frica în cel care se gândeşte să încalce legea, s-a transformat în altceva. Amenda acum este taxa pe care o plăteşte, uneori chiar de bunăvoie şi asumat, cel care încalcă legea. Și o plătește cu inima mai ușoară, cu cât are de unde.

            Nu ţin curăţenie în cârciumă? Adică nu respect legea? Ei şi? Vine Sanepiduʼ şi îmi dă amendă? Păi e mică, o plătesc şi merg mai departe. Când s-o îmbolnăvi vreunul, văd eu atunci.

            Am depăşit viteza legală undeva, pe o şosea, oricare o fi ea? Îmi dă amendă caraliuʼ? E, aia e, dă mai repede procesul-verbal, că mă grăbesc, dă-o dreaq de amendă, îi dau blană iar. M-a oprit după 10 minute alt caraliu cu 100 în localitate? Hai, mă, dă-mi şi tu amenda ta, că nu-mi pasă… ’r-aţi voi cu amenzile voastre, că nu ne mai lăsaţi în pace…

            Am aruncat gunoi pe câmp? Aşa, şi? Vine ăla dă la Mediu. Dă, bă, amenda aia odată, că mă grăbesc, mai am cinci camioane de gunoi de dus pe câmp… câştig din asta de o sută de ori mai mult ca amenda ta, nu-mi pasă.

            M-ai prins drogat sau beat sau amândouă deodată la volan? Bine, mă, dă amenda aia odată. La ce bani fac eu din droguri, amenda ta e o pipetă de apă din piscina mea de acasă. Mi se rupe, bă, de amenda ta!

            Am o afacere cu gaz. Legală, păi cum altfel. Respectă toate legile. A, nu le respectă pe de-a-ntregul? E, aia e. Dă amenda aia odată, că am de făcut afaceri mai departe. Păi nu închid afacerea. Tu dai amenda, eu o plătesc bine-ha şi viaţa merge mai departe.

            Până când, uneori, unele vieţi nu merg mai departe.