Dacã uitãm erorile Justiţiei, urmaşii au dreptul sã ne judece fãrã a ne oferi prezumţia de nevinovãţie

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Constituţia României, consacrã faptul cã prezumţia de nevinovăție nu este o idee sau un principiu, ci un drept fundamental efectiv. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Asta menţioneazã toate tratatele internaţionale şi legile de cãpãtâi ale fiecãrui stat.

Cu toate acestea, despre respectarea principiului prezumţiei de nevinovãţie s-a discutat şi încã se mai discutã peste tot în lume.

Se aplicã sau nu în practicã acest drept fundamental al fiecãrei fiinţe umane?

Este o întrebare care ar trebui sã ne priveascã toţi, în contextul în care “ciclonul” globalizãrii care a mãturat mapamondul a bãgat la apã multe dintre drepturile şi libertãţile fundamentale ale omului. Printre ele şi prezumția de nevinovăție, care s-a transformat, încet-încet, dintr-un drept efectiv într-unul iluzoriu.

Din pãcate, în goana dupã senzaţional, media a muşcat din momeala pãpuşarilor care decid destinele lumii în laboratoare secrete şi a “uitat” cã orice om acuzat de sãrvârşirea unei infracțiuni trebuie sã fie prezumat nevinovat în lipsa unei hotãrâri judecătoreşti definitive de condamnare. Ca jurnalist nu voi fi niciodatã de acord cu faptul cã, din neştiinţã, prostie sau rea voinţã, parte din media calcã în picioare deseori prezumţia de nevinovãţie, iar anumiţi magistraţi abdicã de la principiul imparţialitãţii şi pleacã în judecarea multor cauze cu idei preconcepute sau cu probe constând în simple suspiciuni sau înscenãri.

În cursul carierei mele am vãzut multe cazuri în care destinele unor români au fost zdobite de justiţie, cu toate cã dosarele în care aceştia au fost acuzaţi, deşi prezentate opiniei publice ca fiind exemple de bunã practicã judiciarã, s-au dovedit într-un final a fi doar un circ mediatic sinistru. Exemplele pot fi date cu duiumul. Dacã vorbim despre nume din politicã existã zeci de cazuri în care demnitari a cãror carierã a fost frântã brusc deoarece nu au beneficiat de prezumţia de nevinovãţie, pentru ca într-un final, dupã ani lungi de procese, sã fie declaraţi nevinovaţi. Mircea Diaconu, Mugurel Surupãceanu, Brânduşa Novac, Sevil Shhaideh sau Paul Pãcuraru sunt doar câteva dintre exemplele de persoane publice în care prezumţia de nevinovãţie a fost una iluzorie. 

Dacã vorbim despre românii de rând a cãror prezumţie de nevinovãţie a fost ucisã de cei care trebuiau sã facã dreptate, vorbim cu certitudine de sute de mii de vieţi distruse.

Marcel Ţundrea – gorjeanul care a executat 12 ani de închisoare dintr-o pedeapsã de 25 de ani primitã pentru o crimã şi un viol pe care nu le-a comis niciodatã, sau Vili Rupa – hunedoreanul torturat dupã gratii şi judecat ani la rând pentru acuzaţii închipuite, sunt poate cele mai reprezentative cazuri în care prezumţia de nevinovãţie a fost doar un drept fundamental iluzoriu. Numele acestor doi români ale cãror destine au fost strivite de un mecanism bolnav, cu certitudine cã nu spun nimic multor semeni.

Dacã dorim ca dreptatea sã triumfe, cred cã ar fi bine sã nu uitãm erorile şi victimele justiţiei.

Dacã le vom uita, ne vom face vinovaţi în faţa urmaşilor pentru viitorul pe care îl construim acum pentru ei. Şi s-ar putea ca pruncii de azi sã aibã tot dreptul la maturitate sã ne judece fãrã a mai beneficia prezumţia de nevinovãţie.