Zelensky, un actor grăbit, prea grăbit prin România

Anularea discursului din Parlamentul României al preşedintelui Ucrainei, Volodimir Zelensky, a stârnit ample controverse. Unii au pus anularea discursului „actorului” de la Kiev pe seama potenţialei acţiuni anunţate verbal, într-o emisiune televizată, de senatoarea Diana Şoşoacă. Alţii au vehiculat informaţia că motivul pentru care prezidentul de la Kiev nu a mai dorit să glăsuiască în faţa aleşilor României ar fi fost „extremiştii” AUR. Au fost şi voci care au narat faptul că liderul ucrainean ar fi fost împiedicat să le vorbească parlamentarilor români de către premierul Marcel Ciolacu.

Sincer, cred că toate aceste opinii sunt complet false. Părerea mea de om simplu, fără informaţii!

De fapt, ce ar fi putut spune micuţul „actor” de la Kiev în Parlamentul României?

Că are nevoie de bani şi de arme pentru a învinge marele inamic de la Est. Eventual, ar fi putut adăuga că Ucraina va avea nevoie de fonduri pentru reconstrucţie.

Ca român, vreau să cred că toate aceste declaraţii ar fi generat reacţii adverse din partea aleşilor neamului, atâta vreme cât „liderul maxim” de la Kiev nu ar fi recunoscut că s-a opus oficializării limbii române, ori a recunoşterii bisericilor ortodoxe române din Ucraina, chiar dacă acestea funcţionează de secole sub jurisdicţia Moscovei.

Nu pot să îmi închipui că niciun parlamentar care a jurat credinţă României nu ar fi reacţionat, măcar non-verbal, dacă Zelensky nu ar fi adus în discuţie problema drepturilor fundamentale ale românilor din Ucraina, ori situaţia Bisericii Ortodoxe Române, care a aparținut de Patriarhia Moscovei până în mai 2022, dar care și-a declarat autocefalia ca urmare a invaziei Rusiei în Ucraina.

Dacă nimeni nu ar fi „faultat” omisiunea lui Zelensky, ar fi fost condamnat la uitare.

Ca atare, cred că jocurile politice autohtone, foarte cerebrale, au fost cele care au anulat discursul lui Zelensky din Parlament. Cred că parlamentarii români au înţeles că micuţul „actor” de la Kiev, prea grăbit în a-i fi recunoscute calităţile de „lider suprem”, nu are ce să spună decât vorbe goale. Fraze lipsite de logică, care nicidecum nu ar fi obligat România să fie spate în spate cu Ucraina în acest conflict provocat.

Ce ar fi răspuns, oare, Zelensky, la ceea ce a declarat, cu subiect şi predicat, fostul său camarad, Alexei Arestovici, ex-consilier prezidențial, acum blogger, la întrebarea că de fapt conflictul cu Rusia a fost provocat de Ucraina prin nerecunoaşterea drepturilor fundamentale ale minorităţilor ruse? Ar fi recunoscut, oare, Zelensky, faptul că inclusiv americanii sunt șocați de agresiunile Kievului împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adică a preoţilor de origine română? Niciodată!

Asta pentru că deciziile privind interzicerea utilizării limbilor minorităţilor, inclusiv a celei române, şi a funcţionării bisericilor româneşti, a distrugerilor, închiderilor sau confiscărilor de locașe de cult româneşti, a agresiunilor și a arestărilor împotriva preoților și ierarhilor români, sunt esenţa hotărârilor exclusive ale „actorului” de la Kiev şi ale oligarhilor care l-au propulsat în funcţie.

Culmea, deşi nu a apucat să glăsuiască în Parlament, Zelensky a recunoscut, indirect, la întrevederea cu preşedintele Klaus Johannis, că protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale româneşti nu reprezintă o necesitate. „E o cerere mai veche a României, dinaintea războiului, pe care Kievul a omis să o rezolve. Sunt lăsate pentru perioada post-conflict, nemulțumirile Bucureștiului față de Legea Educației din Ucraina, destinată inițial limitării folosirii limbii ruse, dar care nu le mai permite minorităților naționale învățământul în limba maternă. (…) Pentru mine problema nu e presantă (…) Îmi pare rău că nu mă pot gândi mereu la toate problemele mici” fiindcă „pentru o țară în război asta nu e problemă”.
Oricine înţelege din această declaraţie că recunoaşterea limbii române pentru fraţii noşti abandonaţi în Ucraina după cel de-al II-lea Razboi Mondial, reprezintă o „problemă mică” pentru Zelensky. Pentru „actorul” propulsat în funcţie de oligarhii Moscovei, problema e doar războiul. Pe care el l-a provocat prin nerecunoaşterea drepturilor minorităţilor naţionale din Ucraina.
Surprinzător, preşedintele României, cel votat pentru a veghea la respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români, oriunde s-ar afla aceştia, s-a făcut că nu cunoaşte atitudinea lui Zelensky. Şi, ca atare, l-a primit cu onoruri la Cotroceni. Ba chiar a semnat un parteneriat strategic cu aşa-zisul stat pe care „actorul” de la Kiev susţine că l-ar mai conduce.
Pentru mine, ca român, întrebare care se pune este: De ce în condiţiile în care preşedintele unui stat aflat în disoluţie nu respectă România şi românii, semnează un acord strategic „istoric” cu un individ care nu doar că nu mai reprezintă o ţară, dar care nu ne recunoaşte ca Naţie, ne pune în situaţia să devenim ţintă a unor inamici istorici?

Sper ca preşedintele românilor, cel care a jurat credinţă tuturor concetăţenilor la momentul înscăunării în funcţie, să ne explice de ce a acceptat, în numele Naţiunii Române, să semneze, în numele tuturor, aşa-zise acorduri care pun în genunchi românii, inclusiv pe cei aflaţi în afara graniţelor ţării.